În fiecare zi cresc cîte o magnolie,
ca pe o gratie de oțel.
Îmi adun fierul din sînge,
picătură cu picătură,
pînă încropesc o moleculă mică
la care adaug carbon în concentrația ideală
pentru un oțel de calitate.
Nu mă zgîrcesc, vreau ca gratiile mele
să fie cele mai rezistente din lume,
să nu le rupă-n palme
orice vis, să nu le îndoaie
orice bătaie de inimă.
Nu e treabă ușoară,
trebuie artă
să știi cît carbon să adaugi
și cum să călești
oțelul, cum să-l șlefuiești
să se oglindească în el stelele nopții,
cum să-l modelezi
să ia forma magnoliei.
Seara le înfig pe rînd
în temelia de piatră.
Mai am puțin,
atît de puțin
pînă închisoarea-i gata!
Tîrziu, peste timp,
bunici cu nepoți de mînă
vor poposi pentru o clipă
în fața lor, cît să le spună
povestea femeii cu ochi de smarald
care-a crescut magnolii de oțel
din picături roșii de sînge
și și-a închis în florile lor toate zilele.
Atunci, nici vîntul nu va mai ști
de-a fost vreodată adevărat.