Un om liber


Îl întîlnesc în fiecare zi, uneori chiar de două ori, odată dimineața la dus, a doua oară seara, la întors.
Stă pe aceeași bancă cu vopseaua jupuită și privește spectacolul lumii ce-i trece prin față. Nu face nimic, nu cerșește, nu se ridică, nu se mișcă. Stă rezemat într-un baston încălțat cu fier și atît. Are alături o sacoșă soioasă în care se găsesc de toate. Uneori se văd pachete de mîncare, alteori o sticlă de bere ieftină, cîteva boarfe murdare. Și el e murdar, atît de murdar că ar trebui să dea jos cîteva rînduri de jeg ca să-i iasă pielea la lumină. Nu știu cînd mănîncă, eu nu l-am văzut niciodată să facă o mișcare cu vreun membru. Doar ochii și-i plimbă neobosit peste lume. Pînă și nevoile și le face acolo, pe loc, balta de sub bancă nu se usucă aproape niciodată, dimpotrivă, pleacă pîrîu pe trotuar pînă sub mașina parcată regulamentar pe margine, iar locul pute de trăznește, mai rău ca o budă ecologică lîngă un șantier de construcții.
Uneori mă salută. ”Săru-mîna, doamnă!”. Nu că ar vrea să-mi ceară ceva, ci pentru că așa e el, bine-crescut. Apreciez gestul, e un mare efort pentru o persoană care nu face nimic, niciodată. Am senzația că și el mă recunoaște, sunt de-a casei cumva. Eu îmi țin respirația cîțiva metri buni, trec aproape alergînd pe lîngă ”casa” unde-și face veacul.
Într-o dimineață n-am avut puterea să trec pe lîngă banca împuțită, ar fi fost prea mult pentru fierea mea dătătoare de migrene. Am traversat înainte de colț și-am preferat să merg pe lîngă gardul zonei industriale de vis-a-vis. M-a petrecut cu privirea pînă după curbă, îi simțeam tristețea ca o piatră grea în spate. M-a făcut să mă simt o trădătoare.
Doar cînd plouă lipsește și atunci mă întreb unde și-a mutat punctul de observație, nu-mi vine să cred că pot să trec pe trotuar fără să fiu nevoită să-mi țin respirația pînă leșin. A doua zi, totul reintră în normal.
În ultimul timp și-a făcut și prieteni care-i țin companie pe banca prăpădită. Un bețiv și o bătrînă surdă. Cu toate astea, nu uită niciodată să mă salute și să mă petreacă cu privirea. E cel mai liber om de pe pămînt.
*
Mi-a venit în minte cînd am citit niște comentarii la postarea unui prieten. Sunt unii care chiar cred că libertatea nu există iar eu nu știu ce e mai trist, să-ți pierzi libertatea de bună voie și să devii sclavul rutinei, al banului, sau al cine știe cărui țel, sau să pleci la drum convins că nu ești niciodată liber.

de-a fost vreodată


În fiecare zi cresc cîte o magnolie,
ca pe o gratie de oțel.
Îmi adun fierul din sînge,
picătură cu picătură,
pînă încropesc o moleculă mică
la care adaug carbon în concentrația ideală
pentru un oțel de calitate.
Nu mă zgîrcesc, vreau ca gratiile mele
să fie cele mai rezistente din lume,
să nu le rupă-n palme
orice vis, să nu le îndoaie
orice bătaie de inimă.
Nu e treabă ușoară,
trebuie artă
să știi cît carbon să adaugi
și cum să călești
oțelul, cum să-l șlefuiești
să se oglindească în el stelele nopții,
cum să-l modelezi
să ia forma magnoliei.
Seara le înfig pe rînd
în temelia de piatră.
Mai am puțin,
atît de puțin
pînă închisoarea-i gata!
Tîrziu, peste timp,
bunici cu nepoți de mînă
vor poposi pentru o clipă
în fața lor, cît să le spună
povestea femeii cu ochi de smarald
care-a crescut magnolii de oțel
din picături roșii de sînge
și și-a închis în florile lor toate zilele.
Atunci, nici vîntul nu va mai ști
de-a fost vreodată adevărat.
13626472_891970234262947_5941740233151526874_n (1)