Mă uit la el cum doarme întins cît e de lung pe marginea patului. Sforăie, e dus în lumea viselor și nimic nu-i tulbură somnul.
Motanul ăsta e exemplu de supraviețuire. A ajuns la noi din întîmplare. Întîmplarea care se numește Alina și-a moștenit inima de catifea a maică-sii. Era cît să-l ții într-o singură palmă, un ghem de blăniță albă cu ochi albaștri. Nu avea mai mult de 200 de grame, din care cel puțin 30 erau purici. Îl scosese o vecină să-i dea drumul în grădina blocului. Să se descurce. Fusese luat de cadou, dar sărbătoritului i se refuzase darul așa că nimeni nu mai avea nevoie de el dacă nu i se putea pune fundă roșie la gît să fie oferit trofeu unui puști inconștient care să-l chinuie. Alina mea n-a avut inima să-l lase, a venit cuel acasă.
”Uite, mami, ce ochișori are! Vezi cît e de frumos? Uite-uite ce codiță!” Avea, e adevărat, o codiță cît un fir de ață maronie și doi ochișori rotunzi desprinși din cer. Mami avea două joburi și puțin timp, pe deasupra mai avea o mîță crescută cu seringa, culeasă tot de fiică-sa de pe străzi dar s-a uitat în ochișorii lui și l-a oprit. După băile ritualice de despurecire a urlat continuu 4 zile și 4 nopți ca-ntr-o poveste cu motanul desculț urlător. Cînd n-am mai rezistat i-am spus că-mi pare rău, dar eu nu mai suport și dacă mai urlă ne despărțim. Și-a tăcut. Timp de aproape 8 ani.
La 7 luni a făcut pui cu pisica pe care o aveam deja în casă. Nici ea nu avea un an, dar a fost grăbită la măritiș și și-a plimbat cu folos coada pe la nasul lui. Niciunul n-am crezut că e în stare de așa o performanță de la o vîrstă atît de fragedă. Ne-am înșelat, a fost în stare să odrăslească 4 lighioane mici și chele. Una a murit la naștere și-au rămas 3. Pe care le-a crescut cu toată uimirea și dragostea unui părinte. Era februarie, casa în care locuiam cu chirie era umedă și rece, pe jos aveam linoleum și ciment. Îi pusesem într-o cutie de carton și cutia o culcasem lîngă mine pe canapea. Acolo se încolăcea muma lor, torcea și le dădea să sugă. El se așeza în fund lîngă cutie și privea fascinat la viermuiala lor. Din cînd în cînd mai ridica ochii ăia perfect rotunzi la mine. ” Vezi ce perfecți sunt? Sunt ai mei!”, îmi spunea, apoi îi mîngîia cu lăbuța. I-a învățat să se spele, să se joace, i-a pus la punct cît au fost obraznici iar ei au crescut încrezători și au plecat fiecare pe la casele lor.
Apoi s-a întîmplat și-a căzut de la etaj. Avea obiceiul să sară pe pervazul de la geamul de la baie și să privească de acolo la porumbei. În ziua aia a fost furtună, s-a făcut curent, geamul s-a trîntit peste el și l-a împins jos. Direct pe ciment s-a dus. Și-a rupt un dinte, s-a lovit urît la cap și i s-a desprins retina la amîndoi ochișorii. L-am cules de pe alee aproape mort. Am chemat ambulanța animalelor, medicul nu mi-a dat prea mari speranțe, dar l-a tratat și a venit încă două zile să-i facă injecții și să-l consulte. Prima dată cînd și-a revenit, așa amețit cum era, mi-a tors. Să-mi spună că va fi bine, să nu mai plîng. L-am păzit o săptămînă. A rămas cu un tremur al ochilor cînd se sperie. Tensiunea intracraniană îi este oscilantă.
Apoi i s-a făcut de dus după mîndre prin vecini. L-a învățat Suri să se strecoare printre gratiile de la bucătărie și să iasă în libertate. Libertatea lui se termina invariabil sub un calorifel pe casa scării, sau încremenit la ușa cine știe cărui vecin. Tremura și nu îndrăznea să miște. Îl luam în casă, îi făceam baie să scot din blană mirosul de urină, că făcea tot timpul pe el și peste două zile evada iar.
Cea mai importantă aventură de genul ăsta a avut-o totuși mai tîrziu, după ce ne-am mutat în altă casă. Locuiam la etajul 1 și pe lîngă balconul nostru urca pînă la etajul 4 o viță de vie cu o tulpină uriașă crescută de așa manieră că putea fi escaladată foarte ușor de toate pisicile cartierului. A folosit-o și el să coboare în grădină și să înceapă aventura vieții lui. A ajuns de data asta tocmai pînă la blocul de peste stradă. A încremenit acolo în scara oamenilor, o vecină iubitoare de animale l-a găsit și l-a luat în casa ei. The end.
După 3 zile am știut că nu se mai întoarce. Mă rugam doar să nu-l fi sfîșiat cîinii din haitele cartierului. L-am căutat disperată prin toate tufișurile, fiu-meu la fel. Într-un final tot el l-a găsit și l-a adus acasă. Își făcuse obicei să întrebe pe toată lumea de motanul năzdrăvan. S-a dus într-o zi după pîine și s-a întors cu craiul. Îl recunoscuse femeia.
Apoi s-a hîrjonit cu Suri pe geamul de la dormitor, a alunecat și a căzut ca un bolovan în grădină. Și-a rupt toate falangele unei lăbuțe. Acum are tije metalice pe fiecare din ele, a fost nevoie de operație ca să mai poată merge normal. Atunci am stat cu inima cît un purice că operația era cu risc major din cauza sechelelor rămase de la prima cădere. A scăpat.
Cînd a început să-și marcheze teritoriul în bibliotecă pe cărți, l-am dus la castrat cu orice preț. Îl mai dusesem și înainte, dar doctorița lui ne refuza sistematic… din cauza problemelor rămase de la prima cădere. Îi era teamă că nu o să se mai trezească din operație. A trebuit să mergem la alt medic să-l castreze. Și-a revenit.
Ultima dată era să moară pe bune. Are probleme cu vezica, adună nisip. Acum știm, atunci habar nu aveam pînă nu s-a umflat ca un balon că nu mai putea să urineze deloc. Suferea cumplit. Atunci a început să vorbească. se punea în fața mea și mă privea fix în ochi cu ochii lui ca două farfurii albastre iar mieunatul de durere mă rupea în două. O seară cu perfuzii la Facultatea de Medicină Veterinară și o săptămînă de antibiotic la cabinetul de peste stradă l-au scăpat.
Mergeam cu el la tratament și la schimbat de sondă iar asistentele erau înnebunite cînd îl vedeau așa mare, flocos, frumos și cuminte. Îl puneam pe masa de consultație și nu mișca, doar mă privea speriat, apoi se tîra ușurel pînă în brațele mele, asta după ce acasă mă alerga cîte o jumătate de oră pînă să reușesc să-l prind. Într-o zi întîrziasem și la serviciu, mă grăbeam ca naiba, iar el mă tot învîrtea în jurul canapelei din sufragerie. Am dat să întind piciorul să sar peste canapea și cum îmi luasem și eu o fustă sexi , cînd am păcut pasul a crăpat cusătura pe fund de sus pînă jos, la tiv. M-a lăsat practic în curul gol. Am zis că-l strîng de gît.
La cabinet tremura. Doamnele încercau să-l liniștească ”Robi, frumosule, ce faci tu, măi băiatule?” iar eu mă gîndeam că nu o să răspundă niciodată la numele din buletin, că el știe doar de Puță. Mă întrebam ce-ar zice ele dacă le-aș spune că ar trebui să-l strige ”Puță, frumosule, ce faci tu…”.
Cînd plecam de acolo era cu totul altceva, își permitea să studieze peisajul, să se uite după vrăbiuțe, știa că merge acasă unde e în siguranță.
Acum doarme ca un porc. Și sforăie. Nici sub coadă nu-l doare că eu iar fac noapte albă și mîine-s zombie că stau să vă povestesc vouă despre el.
Hai, noapte bună!

Îmi cumpărasem un ibric de cafea din mall-ul din apropiere. În fiecare dimineață mă trezeam înainte de revărsatul zorilor, îmi făceam o cafea amară și ieșeam pe terasă, în răcoarea dimineții, s-o beau cu orașul ce-ncepea să se întindă la soare. Era o toamnă frumoasă și caldă, prea caldă pentru octombrie. Gazonul verde nu cunoscuse bruma, copacii își păstrau încă frunza, luminau verde, roșu, galben, ca beculețele colorate de sărbători. Soarele ne învelea blînd în fiecare zi.
De pe terasa mea vedeam căsuța lor cu căpițe de fîn și nuc în față. O vedeam ca pe scenă, o căsuță mică, de pe alte vremuri. Împuținată ca orice bătrîn care-a trăit ceva la viața lui. La început am crezut că-i nelocuită, nu vedeam niciodată pe nimeni. Frunzele nucului se adunau cuminți covor la rădăcina lui, pe horn nu ieșea niciodată fum, lemnele ședeau neatinse stivuite lîngă gard.
Într-o dimineață a ieșit el și-a măturat frunzele moarte cu-n tîrn mare de nuiele. Casa mea avea om și nici nu părea foarte căzut. Era îmbrăcat cu un pulover de lînă tricotată, ca țăranii în zilele reci de toamnă. Îl salutam cînd privirea mi-l întîlnea, el își vedea de treburile zilnice fără să mă bănuiască spion. Și zilele treceau, eu țeseam povești despre căsuța bătrînă de pe coastă și omul ei singur.
Într-o dimineață de sîmbătă poveștile mi s-au năruit. Omul meu singur a lipsit de la cafeaua de dimineață, în schimb a apărut ea. Chinuită, cu dureri cumplite de oase, se mișca greu sprijinită într-un baston. Avea înnodată sub barbă o basma neagră cu flori verzi și peste fustă un șorț negru brodat. Căra un lighean cu rufe proaspăt spălate, se vedea aburul cum iese leneș din ele și se împrăștie în soarele dimineții. A pus ligheanul jos, s-a îndreptat pe jumătate și-a început să-și spînzure rufele pe sfoară. O pereche de pantaloni, o cămașă, un tricou… se apleca chinuită, culegea cîte una din lighean, respira adînc, strîngea bastonul cu mîna stîngă, se clătina puțin pînă-și stabiliza poziția, apoi arunca rufa udă pe sîrmă. Le potrivea pe rînd și le imobiliza cu clești colorați de plastic. Briza dimineții trecea și le înfoia. La sfîrșit a oftat prelung, și-a șters fața cu șorțul și-a luat-o șontîc-șontîc către casă.
În dimineața aceea am lăcrimat pentru durerea ei, pentru durerea mea ascunsă, pentru toți oamenii singuri. Am schimbat poveștile, căsuța mea bătrînă avea doi oameni singuri.
Ibricul l-am pierdut după un timp, am uitat sacoșa cu el și-o carte în metrou, într-o seară tîrzie de iarnă, cînd mă întorceam de la serviciu. Încă n-am terminat de scris poveștile casei cu oameni singuri, încă sîngerează și doare toamna de miere în care s-au născut.

Cînd eram mică eram un soi de „mioriţă laie, laie bucălaie, iarba nu-ţi mai place, gura nu-ţi mai tace”. Iarba-mi plăcea, gustam cam tot ce prindeam în mînă, dar gura-mi tăcea doar cînd dormeam şi numai prostii vorbeam, că toţi adulţii se înghesuiau să mă înveţe, normal. Eram haioasă.
Exasperaţi, ai mei mă ameninţau ca oricare părinte cu capul pe umeri, „nu mai spune prostii că-ţi taie popa limba!”. Nu mai spuneam, după ce mă prindeam care-s prostiile (că mă prindeam greu, ca şi acum, dealtfel).
Sentimentul de vinovăţie rămînea şi se răzbuna într-un fel destul de ciudat pe… popă.
Pînă pe la vreo 7 ani îl uram cu patimă, după aia nu suportam să-l văd afară din biserică. Adică, acolo, îmbrăcat în haine de gală mi se părea ok, era la locul lui. După aia ar fi trebuit să-l închidem să stea naiba la locul lui, între sfinţii de pe pereţi. Ce căuta pe stradă, întreb? Ce căuta să umble prin casele oamenilor, dacă nu copii cărora să le taie limba?
Ajunul Bobotezei şi al Crăciunului erau pedeapsa mea supremă. Atunci ştiam sigur să Dumnezeu m-a dibuit aşa rea cum eram şi l-a trimis pe ciudatul ăla cu rochie neagră să-mi taie limba. De cum îl auzeam pe uliţă fugeam şi mă piteam în şifonier, după covoarele mamei. Mă acopeream bine cu o plapumă şi nu ieşeam de-acolo pînă nu ştiam sigur c-a plecat. Biata mama mă striga.
– Luciiii, pe unde dracu umbli? Hai, mamă, să pupi şi tu icoana, că aşa e bine, poate te mai cuminţeşti!
Cre’că popa-şi făcea cruce cu limba-n gură şi rostea repede un tatăl nostru cînd o auzea. Eu tăceam ca peştele-n apă, eram preocupată să-mi ţin şi respiraţia, să nu mă dibuiască ciudatul. Cînd îl ducea pînă la poartă, drăcuşorul din mama se trezea iar şi-o auzeam clar cum îi spune popii tare, să se audă de departe.
– Să mai vii pe la noi, părinte, că am fata asta rea, numai prostii vorbeşte. Iar popa, deja abţiguit, rînjea şi îi ţinea isonul.
– Rău, fiica mea, rău. Să-i tăiem limba!
Auzi la el, urîtul! Ca prin minune am scăpat cu limba intactă. De fapt, e despicată, dar de asta nu popa e de vină.

M-am rupt două zile de viaţa mea şi sinceră să fiu, întoarcerea mi se pare cumva pe dos.
Se spune că destinaţia nu contează, ci drumul… eu cred că e important să ai timp, să nu fii presat de termene, să te bucuri şi de drum şi de destinaţie.
Când ieşi din Bucureşti e ca şi cum ai ieşi din malaxor. Priveşti cu uimire la oamenii ce-ţi ies în cale şi te minunezi de tihna lor. Au timp, domle! Au timp de toate. Şi să stea la poartă, de taină, în bătaia blândă a soarelui, şi să-şi muncească pământul, şi să ducă animalele la păscut, şi să stea cu tine de vorbă. Au o plăcere de-a trăi pe care nu o mai întâlneşti la nimeni în oras. Vorbesc serios! Am întâlnit tineri şi bătrâni, oameni bolnavi şi oameni sănătoşi, nu a fost niciunul care să-mi lase impresia de epuizare pe care o văd zilnic în jurul meu.
M-a impresionat până la lacrimi o bătrână atât de adusă de spate că aproape atingea pământul cu fruntea. Mergea sprijinită în baston, dar ducea sapa pe umăr. Vă daţi seama câtă vitalitate există în neamul ăsta, atunci când face ceea ce-i place? Nu putea să stea degeaba, o chema pământul să-l muncească, să nu-l lase să se umplă de buruieni.
Viaţa, pentru ei, curge în alt ritm. Poate că o duc mai greu, poate că-i arde soarele şi-i bat vânturile, iar ridurile li se adâncesc mai repede, cu siguranţă sunt mult mai săraci decât ne închipuim, au necazuri multe şi mari, au şi bucurii mărunte. Şi totuşi, aerul pe care-l respiră, soarele care-i încălzeşte altfel, mirosul reavăn al pământului, priveliştea, totul îi face să fie de zeci de ori mai fericiţi ca noi, cei care ne ducem traiul în cutiile noastre de chibrituri, suprapuse.
Când calci iarba şi-i simţi aroma crudă eşti fericit fie şi numai pentru c-ai apucat să ai în nări parfumul firului fraged zdrobit sub tălpi.
Nimic nu se compară cu el. Berzele şi-au refăcut cuiburile, în crâng cântă pupăza, câte o pitulice mai zurlie îţi taie calea pe stradă, fluturii se aleargă bezmetici şi trec razant pe lîngă tine. Încep s-o înţeleg pe mama care n-a putut niciodată să-şi părăsească satul.
Tabloul e minunat, parfumat şi amar, fix ca mugurul de plop ce stă să-şi aplece moţul.
Ţăranii noştri au curţile pline, dar sunt atât de săraci că-ţi vine să strângi pumnii şi să înjuri de neputinţă. Pentru un ban te-mbie cu orice. Găseşti la porţi ouă proaspete de vânzare şi păsări de curte, vin, cartofi, peşte, ceapă verde, covrigi. Acolo-i munca lor şi e al naiba de prost plătită iar noi vedem în ei doar o imensă masă de manevră. Da, da, nici măcar noi nu-i privim ca pe nişte oameni, ne put, ne enervează cu insistenţa cu care persistă în prostie cînd votează de fiecare dată aceleaşi loaze. Cred că am mai spus-o cîndva… loazele se duc o dată la ani şi dau mîna cu ei, se prefac că le ascultă păsurile, le promit ceva. Noi doar trecem cu nasul pe sus pe lîngă ei, ne put a băutură ieftină, a bălegar, a pămîntul de sub unghii, a bătături în palme.
Şi ne mirăm cum de-a apărut prăpastia asta în societate. Suntem oameni de mîna întîi şi oameni de mîna a doua, noi şi ceilalţi care nu ne merită. Oare, chiar aşa să fie?
Am făcut sute de poze, am încărcat micro sd-ul telefonului şi în loc să le descarc în computer le-am şters pe toate. Nu mi-au rămas decât imaginile de pe retină, soarele, floarea de corcoduş, Dunărea cu scîntei din soare, oraşul ciorilor ce se-ncălzesc pe asfalt, incredibila coloană de maşini cu care ne-am târât înapoi, către Bucureşti şi regretul că am pierdut din prostie o întreagă primăvară păstrată în imagini. Mă rog să mai apuc măcar una la fel de frumoasă.

Bătrînii se trezeau primii, din crucea nopţii, n-aveau somn, simţeau apropierea morţii şi voiau să apuce să-i mai închidă o zi uşa în nas.
Bunicul îşi trăgea şosetele de lînă, îndesau bine în ele manşeta izmenelor groase, de bumbac şi trăgeau deasupra pantalonii de dimie ţesută în război de muierea harnică în nopţile lungi de iarnă şi aprindea focul, să nu-I îngheţe baba cînd se dă jos din pat. Paoi ieşea, rînea grajdul, hrănea animalele, punea coceni în iestea oilor, se mai contra cu berbecul cornut, le mai băga mina între picioare să le piţăie ugerele mici, să vadă dacă-s gata să fete.
Bunica se spăla temeinic, îşi străngea bine betele peste fusta creaţă de lînă, îşi pieptăna părul albit în oglindă, îl prindea bine să stea sub basma toată ziua, să nu se facă de rîs cu şuviţele rebele ce-ar fi scăpat din strînsoare, îşi trăgea baticul pe frunte şi-l lega simplu sub bărbie. Ieşea fuga, aducea doi morcovi, două cepe, nişte cartofi, ouă, uneori punea la fiert nişte făsui ales şi pus la muiat cu o seară înainte, alteori cobora de pe culme un şir de porc din care avea de gînd să facă o ciulama, scotea o bucată de brînză proaspătă din putinei, o bucată de şuncă de la usturoi, pîinea de sub ştergar şi le punea pe masă, Curăţa repede legumele, le arunca în oală şi înteţea focul.
Cînd bătea bunicul bocancii pe prag prînzişorul era deja pregătit, scaunul aşezat la locul lui, în capul mesei şi ştergarul alb pregătit să se şteargă moşul pe mîini şi pe faţă înainte de a se aşeza la masă. Moşul intra întîi cu un ţoi de ţuică rece în mînă, îl aşeza pe masă, apoi se spăla pe mîini şi faţă cu apă călduţă pe care i-o turna baba cu o cană deasupra ligheanului, se ştergea, se aşeza la masă în locul ştiut, ofta odată lung, mulţumea lui Dumnezeu pentru ziua bună, pentru mîncarea de pe masă, se aşezau şi prînzeau în timp ce el îi povestea ce se întîmplă prin curte, care oaie o să fete prima, ce treburi urmează să facă peste zi, mai luau o data calendarul să numere zilele rămase pînă o să aibe lapte, sau purcei de la grăsuna cu urechile pe ochi.
La sfîrşit bunica strîngea masa, punea mîncarea rămasă la loc în cămară, ieşea, hrănea cîinele, pisica, arunca fărîmiturile în bătătură la păsări, nu lăsa nici măcar o coajă de pîine să se piardă aiurea, era păcat.
Dacă era vremea bună ieşeau la muncă afară, pe cîmp, în grădină, prin bătătură, dacă nu, el se aşeza în pat şi sforăia aproape instantaneu, ea se aşeza la picioarele lui cu ceva de lucru în mînă. Nu i se odihneau mîinile o clipă, cocea, împletea, cîrpea, ţesea, corşeta. Cînd mergeam pe la ei erau fericiţi, ne spuneau poveşti, rîdeau mult cu noi, buna ne cocea plăcinte şi dovleac în cuptor, gogoşi, minciunele, cozonac. Nu făceau politică, nu încercau să pună ţara la cale, nici să-şi impună părerea. Lăsaseră grijile şi responsabilităţile pe umerii copiilor “ia dă-i alimănitului, că doar n-o să-i duc eu în spinare pînă la bătrîneţe, să muncească să-şi facă singuri.” Bunicul avea o vorbă “cum îţi aşterni, aşa dormi, taică. Aveţi grijă cu ce plapumă vă acoperiţi, să nu vă rămînă picioarele pe afară.”
I-am iubit cu patimă, îi iubesc şi acum cînd sunt pe Carul Mare. I-am iubit şi respectat pe toţi bătrînii satului meu, am învăţat să nu ridic vocea, să nu-i înfrunt, să nu-i jignesc iar ei mă ştiau şi-mi răspundeau cu seninătate la salut, mă întrebau de sănătate şi mă încurajau să fiu om.
Aceştia erau bătrînii de odinioară. Nu-i recunosc în aruncătorii de portocale din faţa palatului Cotroceni, sau de la DNA. Nu, nu. Aceia nu sunt bătrînii neamului meu, nu sunt ai mei, nici ai voştri. Ochii bătrînilor nostri nu ştiau ura.