n-am putut


N-am fost cerșetor pe drumul
prăfuit al vieții și poate-ar fi trebuit
să pot cere măcar un strop de apă
cînd și cînd,
să-mi umezesc buzele
și ochii arși de sete.
N-am întins mîna
în răscrucea timpului
și poate c-ar fi trebuit
s-apuc și eu o inimă de om,
măcar una,
să am pe ce-mi sprijini pasul
cînd inima mea șchioapă
cade-n genunchi.
N-am învățat să cer
la colțul însorit al lumii și Doamne,
cît de mult ar fi-nsemnat
să-ți pot cerși un rest de viață
cît o monedă de 50 de bani,
să aibă-n ea un vis,
măcar un vis împlinit.

Nu plînge, Luci


Era o zi însorită într-o primăvară ca asta, prea caldă pentru aprilie. Venea Paștele, înflorise liliacul, oamenii trecuseră deja la mînecă scurtă. Mama avea ochii umflați de plîns, pusese pe cap batic negru, de mătase. Tata îmbrăcase cămașa bună, îi suflecase mînecile și-și pregătise pe îndelete sacoșele. O sticlă de ulei, o pungă de făină albă, niște fasole uscată, niște mălai, 15 ouă, o damigeană de vin, o sticlă de țuică. Doar mergeam unde se va pune masă mare, la lume multă. Ca să mă ia cu ei, a trebuit să promit că nu voi plînge. Și-am promis cu zîmbetul pe buze.
Pe drum am alergat, am cîntat, am rîs, am avut zece vieți afară și-o singură gheață în suflet. Un întreg ghețar. Rîdeam în soare de pe marginea lui.
Aveam pe mine rochița de Paști, sandalele noi ciorapi albi, de bumbac și un puloveraș roșu. Eram o mică prințesă însorită, rupeam flori de liliac prin garduri, goneam fluturi, urmăream săgeți de rîndunele pe cerul fără niciunul nor. Așa o zi s-a nimerit, că-n marea de flori adunată în găleți, pe mesele lungi, în mîinile tinerilor, albinele nu mai pridideau să adune polen. Nicio adiere de vînt nu mișca aerul încremenit deasupra satului. Era ca o bucurie mare după o mare suferință, ca pacea după furtună.
Cale de cîteva ulițe mai aveam cînd jalea goarnelor m-a lovit prima dată în piept. Nu, nu le-am auzit, le-am simțit direct lovitura care m-a lăsat fără aer și mi-a adus toate lacrimile în spatele pleoapelor. M-am oprit pe mijlocul trotuarului și-am închis ochii. Pentru o clipă am avut senzația că nu o să-mi pot ține promisiunea și inima mea bolnavă a tresărit ca o pasăre mică speriată din cuibul său. Am strîns tare pleoapele, m-am roșit la față și-am înghițit nodul uriaș de lacrimi. Erau sărate și le-am simțit drumul spre stomac ca atunci cînd înghiți o coajă nemestecată de pîine proaspătă. Simțeam durerea cum se plimbă încet către măruntaie și cînd a ajuns în stomac am respirat o dată adînc. Mama se oprise și mă luase de mînă, tata aștepta sprijinit de coarnele bicicletei.
– Mai mergi, sau te întorci acasă?, m-a întrebat serios, hotărît să mă gonească dacă o să mă opun.
Am ridicat spre el privirea limpede ca cerul de deasupra noastră și am răspuns la fel de serios.
– Merg, am promis. I-am promis ei, tată. Nu voi plînge decît dacă trebuie să mă întorc acasă.
– Atunci hai, dar nu te mai zbengui, ne apropiem și nu trebuie să privească lumea la noi ca la urs.
Nu m-am mai zbenguit, nici starea nu o mai aveam. De fapt, starea nu o avusesem deloc, voisem doar să le adorm lor temerile. Să-mi adorm și mie plînsul ca pe un copil legănat pe picioare. Acum îmi trăgeam ușurel picioarele și speram să nu-l trezească nimic. Nici durerea celorlalți, nici bocetul goarnelor. Eram hotărîtă să nu las nici măcar o lacrimă să pice de față cu altcineva.
Am ajuns la poarta care ne aștepta deschisă. În curte, lume luminată. Se adunase satul întreg, toți tinerii, copiii, nici nu mai știu dacă pe la casele lor mai rămîsese vreun bătrîn pe care picioarele nu-l mai ținuseră să bată drumul pînă la casa cu cerdac, sau vreo bunică ce trebuia să aibă grijă de vreun nou născut. Era ca-n zi de sărbătoare, toată lumea se simțea datoare să participe. Și, dacă stau și mă gîndesc bine, chiar era sărbătoare. Nu știu dacă familia mea atrăgea sărbătorile astea sau doar se nimerise așa ca doar la noi să se întîmple nenorociri atît de mari încît oamenii să uite de frecușuri și dușmănii mărunte și să se adune la un loc să petreacă. Să petreacă pe ultimul drum alți oameni.
Toate grădinile satului își dăduseră în dimineața aceea obolul de floare. Lalele, narcise, crini, ghiocei galbeni, liliac, lăcrămioare, micșunele, crenguțe suple de salcie, crengi de brad, de alun.
Mi-era stranie și străină curtea pe care altfel o cunoșteam pînă în cele mai intime colțuri. Stranie mi-a fost și camera noastră, cu ușile larg deschise, în care își odihnea ultima zi, Doda mea. Am urcat la ea, deși ai mei nu mi-au dat voie. Trebuia s-o văd, trebuia să știe că m-am ținut de cuvînt și am venit, așa cum îi promisesem cu doar cîteva zile înainte. În jurul sicriului erau adunate, frunte lîngă frunte, multe fete cu părul acoperit de batice albe. Nu-mi plăcea prezența lor, mă deranja, ne deranjau. Nu puteam s-o văd pe Doda, Nu mă lăsau să-i așez un fald al rochiei care ședea aiurea, să-i pun voalul cum trebuie. Cînd am rămas un moment singură, am răsuflat ușurată și-am sărutat cuminte fruntea înghețată. N-am vărsat nici măcar o lacrimă, Doda mea nu era acolo, nu ea ședea întinsă în sicriul de lemn, îmbrăcată în rochia de mireasă, nu ea era fata aceea cu fața umflată de suferință și medicamente, cu buzele date cu ruj și ochii închiși.
Nu, nu, Doda mea era frumoasă ca o icoană, avea părul negru inele și ochii ca stelele. Doda mea era cea care-mi încredințase cu o săptămînă înainte tot sufletul ei. Nu aveam de ce să plîng. Apoi am ieșit din aerul care înțepa și ochi și nas și-am respirat adînc. De sus, de pe scară, am mai privit o dată peste sat, așa cum făcusem de sute de ori înainte. Era ciudat, niciodată ulița nu fusese atît de plină de lume, nici nu-mi închipuisem că satul nostru ascunde în casele lui atîția oameni. Apoi a plîns prima goarnă, a plîns și a doua iar eu am dat cu ochii de nea Florea. Plîngea și el, stingher, cu capul rezemat de colțul casei. Oamenii treceau pe lîngă el fără să-l vadă, curtea era plină de zumzetul lor, cîte o bătrînă mai striga cu jale numele Dodei, doar el ședea acolo, uitat de toți, cu umerii căzuți sub greutatea durerii. Abia atunci am dat drumul lacrimilor și-am fugit de l-am luat în brațe.
– Nu plînge, nea Florea, te rog nu plînge că plîng și eu și dacă mă vede tata mă trimite acasă. Te rog eu, nu mai plînge, i-am spus și i-am udat mîinile cu lacrimi calde, ce-mi curgeau fără voie pe obraji.
De durerea mea de copil, omul a uitat durerea lui de părinte. A ridicat mîna, și-a șters ochii cu mîneca și m-a privit mirat.
– Mă, tăicuțule, ce mă fac eu acum, mă? Cum să mai trăiesc eu acum? Pentru cine?
V-ați putea gîndi că astea nu erau întrebări pe care să le pui unui copil de nici zece ani, dar mie mi-au dat curaj. Ca să poată vorbi cu mine, trebuia să se oprească din plîns. Numai că n-am știut ce să-i răspund, eram totuși doar un copil de nici zece ani. I-am pupat mîinile și i-am spus:
– Pentru mine. Te rog să trăiești pentru mine.
Omul m-a privit, a oftat din tot sufletul, m-a mai mîngîiat odată și-a plecat cu umerii lăsați și privirea în pămînt către unul din bărbații care-l strigaseră. Eu am rămas rezemată de colțul casei. Îmi tremurau genunchii și nu puteam să mă mișc pînă nu-mi opream lacrimile. ”Nu plînge, Luci, nu acum!”, îmi repetam întruna. Simțeam toți ochii ațintiți asupra mea, aveam impresia că mă arată cu degetul și mă condamnă că-mi încalc promisiunea. Parcă toți așteptau să mă vadă plecînd. ”Nu plînge, Luci. Nu acum.”. Și n-am mai plîns.
Am făcut doi pași, m-am așezat pe un colț de treaptă și-am oftat. La picioarele mele, micșunelele își lepădau parfumul. ”Nu plînge, Luci. Așa mi-ai promis în seara cu stea.” Îi promisesem, știam că steaua ei a luat-o și-a dus-o acolo unde n-o mai durea nimic. Știam, mi-a spus atunci, în seara cu privighetoare și corcoduși în floare. ”Nu plînge, Luci, nu aici.” Și n-am mai plîns.

Era primăvară, era liliac în floare, era înainte de Paști iar eu îmi trimisesem în cer prima stea. Primul suflet care fusese doar al meu. Atunci am învățat să rîd și să glumesc cu gheața în suflet și nimeni să nu știe cum îmi curg lacrimile ca sîngele, prin vene.
20190405_103903 (1)

Fiii omului cu inima de piatră


Cînd am primit cărțile lui Jókai Mór am promis cite o recenzie pentru fiecare. Trebuie să mă țin de cuvînt, nu?
Azi a treia carte, ”Fiii omului cu inima de piatră”.
Știu că despre prima n-am vorbit încă, pentru că nu eram obișnuită cu recenzia de carte, nu mi-a venit, dar o voi face cu siguranță pentru că merită. Din tot ce-am citit pînă acum (și fără să mă laud, chiar am citit ceva), cărțile lui Jókai Mór se situează pe raftul acela de sus, cu cărți rare și bune. Recunosc, pînă nu m-am împrietenit cu un secui, habar n-am avut de clasicii literaturii maghiare. La noi cărțile autorilor din partea asta de lume sunt nedreptățite, poate și dintr-un spirit de frondă, poate și dintr-un nationalism dus la extrem. Nu știu și sincer, contează.
Jókai Mór scrie așa cum respiră, alert, cursiv, onest. Poveștile lui parcă sunt rupte din inima ta, indiferent de ce nație ai fi. Mór te ia de mînă și te poartă într-o lume despre care nu știai nimic pînă acum, dar sigur voiai s-o cunoști. Îți face cunoștință cu oameni pe care-i iubești din prima, chiar dacă pînă la urmă ajungi să-i urăști și să te bucuri de soarta lor, rîzi cu ei, iubești cu ei, suferi alături de ei, ești parte din poveste. Jókai Mór îți face cunoștință cu un popor plin de calități de tot felul, cu umor și fină autoironie, fără efuziune iar tu, străinul, ajungi să te îndrăgostești de o lume pe care nici măcar n-ai fi bănuit-o în vremurile în care ai noștri tineri boieri învățau să devină demni urmași ai coanei Chirița.
În ”Fiii omului cu inima de piatră” Jókai Mór ne duce într-o epocă tulbure și violentă ce-a precedat formarea națiunii maghiare așa cum o cunoaștem noi azi.
Cartea începe abrupt, cu un toast sforăitor, rostit la o masa festivă, pe care domnul Baradlay, o figură marcantă a nobilimii maghiare, o oferea în castelul său în cinstea unor personalități ce participaseră la o consfătuire terminată cu succes. Din motive încă necunoscute, amfitrionul lipsea de la festivitate, la fel cum lipsise și de la consfătuirea la care fusese înlocuit de administratorul său Rideghvary Beneze. Masa este prezidată de soția sa, Maria Baradlay care este obligată să se ridice și să plece exact în toiul urărilor rostite în cinstea soțului său. Veselia și clinchetul poaharelor însoțite de urările de sănătate continuă nestingherite, chiar dacă într-o încăpere alăturată, omul cu inima de piatră trăiește ultimele sale șaizeci de minute de viață. Acesta e și motivul pentru care doamna părăsește masa, chemată de muribund prin doctorul care-l trata de o viață și-i pusese verdictul.
De pe patul său de suferință, muribundul cu inima împietrită și la propriu și la figurat, se interesează în primul rînd de soarta invitaților, apoi îi reproșează Mariei faptul că a așteptat-o,cînd are atît de puțin timp la dispoziție. Domnul Baradlay de mult timp de-o boală rară care dusese la împietrirea treptată a inimii. Maria îi dă medicamentul și e nevoită să se așeze și să scrie cu mîna ei ultimele instrucțiuni pe care soțul său i le lasă cu limbă de moarte și pe care acesta îi cere imperativ să le respecte literă cu literă.
Instrucțiunile cuprînd pe rînd, în cel mai mic detaliu, soarta a celor trei fii ai lor: Odon, Richard și Jeno precum și soarta nefericitei văduve însărcinată cu continuarea și ducerea la bun sfîrșit a tuturor proiectelor în care muribundul a crezut și pe care le-a inițiat. Omul cu inima de piatră nu-i lasă loc de întors și nici posibilitatea să se împotrivească, trebuie să-i respecte întocmai instrucțiunile, pentru că timpul trece repede și el nu vrea să piardă nici măcar un minut cu lacrimi fără rost. Vrea să se asigure că va trăi chiar dacă va fi mort, pentru asta trebuie ca femeia să ducă la îndeplinire toate dorințele lui, dacă nu din convingere, din obligație și de frică.
E un moment plin de trăiri contradictorii în care tu, cititorul, empatizezi și cu nenorocita femeie nevoită să rămînă rece în ultimele momente de viață ale iubitului său soț și în același timp nu poți să nu te înduioșezi cînd asiști la ultimele momente din viața nenorocitului cu inima împietrită care știe sigur că va muri și-și numără minutele rămase din viață, cu spaima că nu va reuși să transmită tot ce mai are de transmis în viața asta.
La împlinirea sorocului, cînd ceasul arătă trecerea celor 60 de minute prezise de doctor, omul cu inima de piatră închise ochii și muri. În sufrageria castelului continua cheful. Niciun invitat nu fusese tulburat din veselia lui fără griji cu o veste atît de neînsemnată ca trecerea în neființă a amfitrionului. Abia acum e nevoie ca anunțul să fie făcut, iar ei să aibă posibilitatea să plece demn și să se întoarcă pregătiți pentru înmormîntare. La toate se gîndise omul cu inima împietrită, chiar și la discursurile și rugăciunile ce trebuiau spuse la căpătîiul său.
I-a respectat docila soție toate indicațiile? Și-a îndepărtat ea voit copiii și le-a dirijat viața așa cum i-a dictat stăpînul ei în ultimele minute de viață? S-a recăsătorit după șase săptămîni cu cel ales deja de răposatul? Vor fi demni de așteptările tatălui lor toți fiii acestui om neînduplecat? Veți descoperi pe rînd, citind cartea. Va trebui să vă abandonați în vîrful peniței lui Jókai Mór care vă va purta cu sufletul la gură din taigaua rusească pînă-n pusta maghiară prin întîmplări de nebănuit într-o epocă de mari frămîntări sociale care-au schimbat definitiv harta Europei de atunci. Nu vă veți permite să săriți nici măcar un pasaj, pentru că s-ar putea ca tocmai acolo să se găsească o informație vitală în derularea poveștii și ca să faceți nod, să puteți urmări firul Ariadnei mai departe, va trebui neapărat să vă întoarceți și o să vă pară rău, vă asigur Trebuie neapărat să aflați continuarea, care e nebănuită pînă la final.

Să mă fi făcut, Doamne, copac


Să mă fi făcut, Doamne, copac.
Brad în vîrf de munte să fiu,
cerul să-mi îmbrățișeze mijlocul cu nori albi,
să-mi cînte vîntul prin ace,
să-mi spăl ochii veșnic verzi
în zbor de vulturi pleșuvi.
Salcie să fi fost, sub creanga mea
să-și facă lebedele cuib,
s-adăpostesc sub poale-ndrăgostiții,
la picioare să-mi curgă leneș un rîu,
să-mi tremure frunza a lacrimă de mamă
îngenuncheată blînd, sub cruce.
Stejar în mijlocul cîmpiei
să mă fi lăsat, sub poala mea
să se-odihnească cerbii,
să-mi tremure frunza ușor
cînd fulgere de foc taie în două
întunericul și, cînd o fi să mor,
cînd toporul s-ar înfige adînc
în carnea albă
mustind de sevă,
acolo, în mijlocul cîmpiei,
doar ciocîrlia să-și plîngă-n zori
cuibul ars de soare.
Să mă fi făcut, Doamne, copac,
să strîng în rădăcini pămîntu-ntreg.20190324_060632