Luminiţei, fata blondă cu ochi de cer senin, veşnic răniţi de lumina crudă, ce m-a învăţat cum să privesc sufletele oamenilor prin obiectivul unui aparat fotografic.

Băteam oraşul la pas de fiecare dată când aveam un minut liber. Aveam o atracţie morbidă pentru cimitirul cu cruci albe şi alei liniştite. Priveam pozele învechite de vreme de pe cruci şi citeam epitafe care de multe ori reuşeau să sintetizeze în câteva cuvinte o viaţă de om. Refăceam în minte viaţa persoanei decedate şi încercam să-mi închipui câtă durere a putut lăsa în urmă cu plecarea sa.

Apoi am descoperit atelierele foto. În ramele încrustrate din vitrine zâmbeau mirese fericite, miri ţepeni în costumele lor purtate cu stângăcie, copii dolofani cu ochi luminoşi. Din când în când, câte un portret reuşit al unei femei te privea de dincolo de geam cu un mister ascuns şăgalnic sau cu durere în strălucirea ochilor. Îmi plăceau pozele alb-negru, în care fotograful lăsa cale liberă imaginaţiei. Plecam din faţa vitrinei ţesând poveşti de viaţă ce plecau de la figurile surprinse de obiectiv şi depăşeau de multe ori realitatea.

Am învăţat la un moment dat misterul fotografic într-o cămăruţă îngustă şi întunecată, plină de reactivi şi tot felul de recipiente pline cu substanţe. Pe o sfoară întinsă peste masa de lucru se uscau prinse în cleşti de rufe portrete, peisaje, instantanee pe care cu ochiul liber le treci de cele mai multe ori cu vederea. Fotograf era o fată subţirică şi blondă, delicată ca o floare, cu ochii albaştrii de cer senin pe jumătate închişi, prea sensibili la lumina crudă a zilei.

M-a fascinat şi m-a subjugat. Petreceam ore în şir în spaţiul acela strâmt cu miros înţepător, stând cuminte pe un scaun după uşă şi urmărindu-i cu interes fiecare mişcare. La început nici nu îndrăzneam să respir, să nu cumva să stric cu răsuflarea mea poveştile imortalizate pe film. Mai târziu am prins curaj şi am început să o ajut la developat şi să urmăresc cum se fixează imaginea umedă pe hârtia albă.

După aceea au apărut aparatele performante, care nu mai au nevoie ca tu să potriveşti unghiul, lumina, şi din care descarci pozele direct, fără să-ţi fie teamă că voalezi filmul când îl scoţi din aparat sau că o rază de lumină rebelă îţi va strica într-un moment nefavorabil întreaga muncă. Ies fotografii electronice în culori vii, de multe ori chiar mai strălucitoare decât cele originale. Dar privirea rămâne aceeaşi. Dacă reuşeşti s-o surpinzi îşi spune povestea fără să se lase rugată.

Privesc acum la pozele noastre vechi şi mă întreb ce s-a întâmplat cu oamenii încrezători şi tineri care şi-au dezvăluit obiectivului, prin ochi, tot amalgamul de gânduri şi vise. Unde şi când ne-am hotărât să renunţăm la noi, la ceea ce ne definea, tineri fiind? Când am devenit bătrâni şi cine ne-a influenţat destinul în asemenea hal, încât să nu mai recunoşti în cel de acum nimic din strălucirea celui de atunci? Când au adunat privirile atâta tristeţe şi atâta gol tăcut şi rece? Mă înfior.