Steaua


Cu două ore în urmă, când intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plâns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac. Sunt aici, în căsuţa cu cerdac şi mă străduiesc să mă ţin de promisiune. Nu credeam că o să fie atât de greu. Râd, mă întind lângă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, spun prostii. Mă doare gura de cât am vorbit şi pleoapele de cât n-am plâns până acum. Ieşim afară, pe prispă. Ea cere să rămână doar cu mine, iar eu sunt de două ori fericită.

– Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.

– Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?

– Da, noi două. Ca totdeauna.

Cu o mână stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strânge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.

– Eu o să mor, Fluturaş.

Tuşesc. Un ghem de lacrimi s-a aşezat în gât şi mă sufocă. Pleoapele îmi ard.

– Nu o să mori. Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins. Doda oftează lung şi tace. Lacrimi mari i se preling pe obraz şi picură pe rând pe mâna mea. Mă ard, apoi se răcesc şi-mi simt mâna udă. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mâna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.

– Lasă-le. E timpul lor.

– Nu e, îi zic. O să plâng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plâng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…

– Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu c-am să mor şi n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi fac cuibul în crâng. Când eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urâţi. Nu aveau pene deloc, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.

Privesc întunericul în direcţia cântecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mâţişori galbeni. Alături, un zarzăr e atât de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele îmbată aerul cu parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, o lună cât o roată mare, de car, aruncă o lumină albastră şi rece peste sat. Tremur şi nu de frig. Mi-e frică.

– Câtă pace! O să trăiască şi-o să se bucure de ea toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mâncat zilele în ultimele luni! şopteşte, cu revoltă, Doda. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cât timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Ei cred că nu-i cunosc şi nu ştiu că abia aşteaptă să mor. Prefăcutele!  Le urăsc. Îi urăsc pe toţi ăştia ce se învârt pe lângă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumânare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibruturi lângă ea. Lumânare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.

– Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nea Florea te iubeşte.

– Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Hahaha!

Plâng şi eu acum. Mă doare umărul pe care mi-l strânge cu degetele osoase şi pieptul parcă vrea să-mi crape. Îmi vine să strig şi-mi înghit cuvintele.

– Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atât de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decât o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.

Se aude uşa şi-mi şterg rapid ochii cu degetele şi nasul cu mâneca. Să nu mă vadă mama.

– Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.

Doda se scutură ca de friguri.

– O să venim. Trimite-l pe nea Viţu să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede pe mama. Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Când o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de când m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strângeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită, ca şi cum aş fi fost mama ta. Să fii puternică şi să nu mă uiţi. Promiţi? Şi să-mi aduci flori. Sau, mai bine să sădeşti o floare pentru mine, vrei?

Eu dau uşor din cap, fără să deschid gura. Mi-ar pleca lacrimile şi nu trebuie să plâng. Să mai pot sta puţin cu ea, măcar puţin. Nu vreau s-o pierd, moartea mă înspăimântă. Intru in casă râzând. Genunchii-mi sunt grei, mă trag spre pământ.

Epilog

Stau cocoţată pe pervazul ferestrei şi-mi ţin genunchii în braţe. Am stat la Doda până a adormit. Îmi luase mâna în mâna ei şi nu voia să-mi dea drumul să plec. Acum nu-mi mai e somn, privesc cerul şi încerc să-mi răcoresc ochii. O stea se desprinde de la locul ei, pluteşte puţin, ameţită şi se apropie rapid de pământ. Îmi cobor ochii pe ceas, e ora 10,23. Ştiu, a plecat. Închid ochii şi respir adânc. Drum bun, surioară. Şi eu te iubesc.

 

4 gânduri despre „Steaua

  1. Am citit printre lacrimi…Domnul sa-ti dea mângâiera Sa si Duhul Sau Cel Sfînt ,sa se odihneasc peste fiinta ta îndureata de trista despartire. Surioara ta nu e moarta,ci a parcurs drumul metamorfozei fluturelui,spre o noua experienta,o noua viata,o noua dimensiune elevata,duhovniceasca,o destinatie de care cu totii vom avea parte ,mai devreme sau mai târziu,dupa cum ne este „scris” …
    Sunt alaturi de tine in aceasta tristete,cu toata fiinta mea si te îmbratisez cu iubirea Tatalui ceresc . Fii binecuvântata.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.