Am căutat iubirea-n primăvară,
când toți copacii erau în floare și
privighetoarea, îndrăgostită, cânta,
dar liliacul s-a scuturat și
eu n-am aflat-o.
Am căutat-o în miezul verii,
când floarea de tei îmbăta
iar albinele adunau aurul în faguri,
și n-am găsit-o.
Mi-am dat ultimul bănuț de argint arvună
cui îmi va îndrepta pașii pe strada ei
și sfaturile lor m-au purtat pe străzi
lăturalnice, unde florile se ofileau
de durere și mucegai.
M-am așezat pe-o piatră și-am strigat
primăvara pierdută și vara ce trăgea să moară,
ele erau deja departe, nu m-au auzit.
În lacrima toamnei frunza de nuc s-a desprins și
mi-a pus în palmă primul sărut.
-Mă căutai, mi-a zis și-a gonit
cu un gest frunzele galbene pe alei.
Iată-mă, am venit.
-Bine, dar acum e târziu, am oftat.
A trecut pe lângă mine primăvara-n goană,
s-a dus în zbor și vara însorită,
eu am rămas cu brațele goale,
cu părul argintat și-un sloi de gheață
înfipt adânc, în inimă. Mi-e toamnă.
-Hai să te-nvăț să iubești
un bărbat în toamnă, a surâs și
mi-a strecurat degetele aspre în palmă.
Sloiul a lăcrimat.