De ce iubesc Clujul


Clujul e ca o respirație adîncă dimineața, după ce te-ai spălat pe dinți. Proaspăt, răcoros, parfumat. E ca o zi de duminică după un mare efort. E tînăr, chiar dacă în realitate e atît de bătrîn că Bucureștiul nostru ar putea să-i spună ”bunicule”. Orașul ăsta respiră curățenie și pace, trebuie doar să ții ochii deschiși. Și sufletul. Atunci ți se strecoară pe sub piele și nu mai pleacă.
Poate părea prozaic și fără imaginație. Ei își numesc cartierele după reguli simple de conviețuire. Acolo ești în Mănăștur, în Bună dimineața, sau Bună ziua, sau în cartierul Între lacuri, care, normal, crește din mai nimic între două lacuri. În jurul unuia din lacurile astea două s-a născut de cîțiva ani un parc. ce se așterne cuminte la picioarele singurului Mall din oraș. Da, niște săraci clujenii ăia, noi, la București avem fiecare mall-ul nostru, care mai de care mai frumos. În jurul lacului se-ntîmplă viață. Copiii își scot bicicletele la soare, îndrăgostiții se țin de mînă, iarba n-are interzis la călcat și, totuși, este mai verde decît cea cu plăcuțe de avertizare de pe la noi.
În mijlocul lacului e o țîșnitoare și apa ce cade cuminte înapoi în lac face un curcubeu la fiecare apus. Pare incredibil, dar nu miroase nici a nămol, nici a baltă, nici a Dîmbovița. Miroase a apă curată de izvor, ți se face sete dacă treci prin zonă.20171019_164114
Pescarii au locul lor pe lac. Vin cu scăunele, sandwich-uri, undițe și pescuiesc liniștiți fără să-i întrebe nimeni de autorizație. Pun pariu că peștele pe care-l prind ei pe lac este și bun de mîncat, depun mărturile toate pisicile grase cărora li se servește prînzul la botul calului, lîngă scăunelul de pescuit. Da, știu, e ciudat, dar oamenii ăia nu se tem că pisicile le vor transmite cine știe ce turbare, nu se tem să se îmbolnăvească de toleranță și iubire, nici măcar de la animale.IMG_20171018_171639
Și mai ciudat e că la ei, cînd intri într-un magazin, ești întîmpinat cu zîmbet. Doamne, ce oameni, să se bucure în halul ăla de cumpărători încît să le facă toate poftele! E de neconceput, nu-i așa? Ei așa ciudați sunt. Dacă te duci să cumperi mîncare au răbdare să-ți alegi și-ți mai urează și ”poftă bună” după ce i-ai frecat un sfert de oră cu pretențiile tale.
Să te ferească Dumnezeu să ai nevoie să iei un taxi în Cluj! Nu mașinile sunt problema, ele nu se deosebesc prea tare de cele din București, sunt la fel de obosite și triste, oamenii sunt aiurea rău. Nu știu să ia suta și să-și oprească partea. Ăia au tot timpul mărunțiș pentru rest, ba se mai și agită ca naiba dacă le spui că nu e cazul. Cum să păstreze zece lei dacă cursa ta a făcut 5,60? Trebuie aduși la specializare în București, că sunt și ridicoli cu graiul lor ardelenesc atunci cînd se agită.
Oricît de ciudat ar părea, deși e un oraș cosmopolit, niciunul nu umblă cu ecusonul în piept. Nu-ți dai seama care-i român, ungur, polonez, ceh, sau ce nații se mai nasc și cresc acolo. Doar negrii se deosebesc de restul, că-i ajută culoarea, în rest, trăiesc așa la grămadă, îți zîmbesc la grămadă, te ajută la grămadă dacă ai nevoie. Oh, pînă și ungurii te servesc, chiar dacă nu știi să ceri pîine în ungurește.


Bisericile lor stau liniștite una lîngă cealaltă și nu se mușcă deloc. Uneori nici măcar un gard nu le desparte. Oamenii se salută politicos cînd le calcă pragul, indiferent în ce limbă se roagă, indiferent în ce confesiune sunt botezați.
Și cei mai ciudați din toți sunt tinerii. În fiecare duminică își pun straiele bune și pleacă la biserică. Îi întîlnești la slujbă și te miri de liniștea ce coboară peste ei. Studenți, liceeni, proaspăt căsătoriți, părinți cu copii mici. Stau liniștiți și se roagă alături de bunici primeniți sau de babe cernite cu basma și flanelă din lînă tricotată în casă. Toți sunt senini, nu vezi nicio babă pornită să te dezbrace din priviri, nici să-ți atragă atenția că nu faci crucea cum trebuie, sau că nu știu ce mătănii nu ai bătut la momentul potrivit.
O babă de-a lor, din asta cu fața ca o stafidă aurie, a avut tupeul să întindă mîna să mă ajute să mă ridic după sfînta liturghie. Pe mine mă dureau rău genunchii. M-a făcut să-i mulțumesc printre lacrimi iar ea mi-a zîmbit cu toată fața ca o lumină de ceară aprinsă. ”Lasă, mamă, sănătate să-ți dea Dumnezeu!”. Cine a mai pomenit așa ceva?20171014_162845
De ce iubesc Clujul, un oraș atît de pestriț? Pentru că e ca sufletul meu, un copil mare și blînd, cu oameni calzi. Acolo m-am simțit acasă deși am ajuns pentru prima dată, în cea mai grea perioadă a vieții mele. Acolo am respirat printre lacrimi și cineva s-a oprit să mă întrebe dacă mi-e bine. Acolo, un medic considerat de mulți un om dur și arogant, a știut că sufletul unei mame nu pleacă departe de copilul ei și mi-a oferit un pat alături.
Acolo, nici măcar o infirmieră nu mi-a dat de înțeles că așteaptă o atenție și era pe vremea în care guvernul încă nu se gîndise să le mărească veniturile. Pînă și o babă stafidită s-a aplecat să mă ridice cînd singură n-am mai putut. Nu m-am simțit nici măcar o clipă hărțuită, amenințată, studiată de la distanță, în pericol. Mi-a fost acasă. De asta-l iubesc și mă voi muta aproape în viitor. E locul în care vreau să mă odihnesc de viață.20171014_170056

temnicerul


Să faci uși cioplite
să-l închizi pe Dumnezeu
să intri la el
doar tu,
păzitorul cheilor,
să-i duci lumină
de două ori pe zi
cu un muc de lumînare
de ceară
să-i lași gamela
cu terci de dorințe
și rugăciuni.
Tu, temnicerul
Dumnezeului nostru.14409934_948232401970063_4663709923774535856_o

Nu pot


Nu pot ierta toamna
ce se strecoară șerpește în oameni,
nu pot ierta vîntul
cu degete pierdute prin inimi,
nu pot ierta frunza ce moare,
nu pot ierta ziua ce piere,
nu pot ierta ploaia
ce-a uitat drumul spre ochii mei,
nu pot ierta soarele
ce-nchide fereastra verii în ochii tăi,
nu-ți pot ierta tăcerea,
nu-mi pot ierta iubirea
ce moare cu frunza,
cu toamna,
cu vîntul,
cu ploaia,
cu ceața,
cu zidul de piatră
dintre noi.
20181012_083918

Iubirea după 40 de ani


”Și a fi separat nu este ușor în această poveste de dragoste
Doi străini învață să se îndrăgostească din nou”

Ne știam de ceva timp, doar din corespondență. Mult timp. Ani. Vorbisem de sute de ori, mă certase, îl certasem, avusesem polemici zeci, plînsesem pe umărul lui, rîsesem împreună de spectacolul lumii. Cînd eram supărată, obișnuia să-mi spună să mă așez alături de el și să privesc apa. Apa duce tot, și supărări, și tristețe, și oameni răi. El își vedea de treabă, eu îmi vedeam de ale mele, totul era virtual, că nu se putea mai mult, distanța dintre noi era de netrecut și oricum, avea o viață complicată în care nu m-aș fi gîndit să găsesc loc.
Apoi, într-o dimineață rece de iarnă tîrzie am reușit și ne-am întîlnit. M-a sunat pe la ora 5 să mă întrebe ce fac, dacă sunt dispusă să dau cafeaua aia cu care-l amenințam de ani. Dormeam, dar da, eram dispusă. Să-mi spună unde e, ca să-l învăț cum să ajungă la mine, dar el ajunsese deja aproape, foarte aproape, așa că am sărit repede în pantaloni și-n hanorac, mi-am tras ghetele în picioare și-am fugit.
Străzile erau aproape pustii în dimineața de luni încă neîncepută, zgribulită ca un pui de vrabie adormit cu ciocul sub aripă. Eu eram caldă, după somn, aveam ochii tulburi și nu prea știam cît de departe-i pămîntul, călcam ca pe lună, de sus. Prin fața mea, cîte o mașină adormită ca mine tăia aerul gros în felii, semaforul se schimba impasibil la intervale fixe, rarii trecători se grăbeau către metrou cu gulerele ridicate. Erau mai adormiți ca mine.
L-am văzut de departe, era singurul care aștepta să se aprindă becul verde al semaforului în fața unui bulevard pustiu. Ducea o sacoșă grea în spate și venea agale, cu capul plecat, ca un soldat întors de la război cu ranița-n spinare. Părea că duce pămîntul pe umeri și vine să mi-l așeze mie la picioare. Era liniște în pasul lui de om hotărît să ducă la capăt ce și-a pus în gînd. Mi s-au muiat picioarele și mi s-au umezit ochii. L-am iubit înainte să ridice ochii să mă privească. I-am iubit pasul și hotărîrea cu care venea împovărat către mine.
N-a fost un clocot al sîngelui, cum mi se întîmplase altă dată, a fost o certitudine. O așezare în matcă a apei propriului meu eu, a minții, a corpului, a dorințelor mele. Am știut sigur că-l iubesc, că e al meu, în mine, ca un plămîn ce-mi impune să respir fără să fiu conștientă de asta, ca lumina ochilor. Am știut cum știu mamele să-și iubească pruncii mici, zbîrciți, murdari după orele în care s-au zbătut în chinurile facerii.
Și el a știut că vine să rămînă cumva în viața mea și să-i rămîn cumva în viața lui atît de complicată. Am trăit o viață în cîteva zile, cu rîs, cu povești, cafea, atingeri, iubire, libertate și vis. Apoi l-am lăsat să plece. Avea o viață mult prea complicată,
Nu poți pune o barieră iubirii după o anumită vîrstă. Nu poți spune ”tu ai trecut de 50 de ani, ești bătrînă, ai întrat la menopauză, te-ai îngrășat, ridat, trecut, trebuie să-ți crești nepoții și să-ți aduni trusoul de moarte de acum, te dor genunchii, inima, îți pierzi dinții, ai nevoie de doctor tot mai des,” Poți doar să trăiești fiecare clipă cu bucuria ei, sau cu tristețea ei. Să-ți iubești zilele și viața, să te iubești pe tine și să-ți acorzi libertatea să simți, să trăiești fără să te gîndești la anii care au trecut, la experiențe, la gura lumii. Viața nu se termină la 40, sau la 50 de ani pentru nimeni.
Eu m-am îndrăgostit de-un om într-o dimineață rece de primăvară. Căzuse bruma, cred, petice de apă luceau înghețate pe trotuar și nici măcar ciorile bucureștene nu se treziseră să plece după mîncare. Nu-mi mai aduc prea bine aminte amănunte din dimineața aceea, deși e atît de aproape, că aș putea să întind mîna s-o prind. Mai aveam puțin, prea puțin pînă schimbam prefixul și se împlineau doi ani de cînd îmi promisesem că n-o să-mi mai las inima să bată deloc, pentru nimeni. Însă planu-i plan și viața-viață.
Sigur o să vă întrebați dacă-l mai iubesc. Normal că da! Doar v-am zis că n-a fost clocot efemer. Va avea locul lui în casa inimii mele, indiferent ce se va întîmpla în viitor, așa cum toți oamenii pe care i-am iubit și-au păstrat locul în casa asta încăpătoare. Fiecare locul și amintirile lui, că i-am trăit pe fiecare-n parte, nu i-am adunat la mine-n suflet să-i arunc, ca să fac loc pentru alții. Eu n-am știut să mă îndrăgostesc cît o noapte de-amor, nu cît a ținut patul cîte unuia după care mi s-a aprins, vremelnic, sîngele, astfel încît să am gunoi de aruncat. Puțini, foarte puțini au intrat în camera aia secretă a inimii mele. Toți au rămas.
Iubirile nu sunt făcute să moară, sunt făcute să trăiască pînă la ultima ta suflare. Între timp, ne trăim fiecare viața cu bunele și relele ei, pentru că în timpul ăsta lung pe care l-am trăit am învățat că oamenii nu sunt proprietăți, nici nu pot trăi legați cu lanțul unul de celălalt și de piciorul patului. Sunt libertăți, sunt zbor din care se mai odihnesc din cînd în cînd la tine-n suflet.

Despre iubire


Cineva a zis odată că dragostea ține trei ani. A mințit, cu siguranță. De fapt, cred că mulți dintre voi s-au prins deja de asta.
Problema e că oamenii confundă dragostea cu îndrăgostirea, cu acea perioadă plină de dorințe și de clocot al sîngelui, în care nu vezi nimic în jur, nu-ți dai seama ce defecte are adoratul/a, îndepărtezi pe oricine nu îl/o adoră la fel ca tine. Perioada aia oarbă în care mintea e cel puțin amorțită și vorbește doar sîngele ce clocotește în vene. Nu inima, nu! Asta cu inima e o confuzie gravă. Atunci vorbește doar sexul, dorința de apropiere trupească, restul o veni pe parcurs, sau nu. Tare nestatorinică e îndrăgosteala asta. Te arde în stomac dacă el își aruncă măcar o privire la alta și faci scenarii nebunești în care o supui la chinuri de neimaginat pe inconștienta care ar vrea să-i vorbească. Unele rămîn obsedate toată viața (că gelozia e o obsesie, o boală mintală, totuși), altele se vindecă pe parcurs și l-ar da cu mîinile amîndouă, numai să scape de el. Ar plăti și recompensă.
Ei, perioada aia de îndrăgostire, frumoasă și înflăcărată ține puțin. Uneori doar pînă după prima întîlnire serioasă. Alteori, trei ani. Ăsta e maximul pentru un om tînăr, cu dorințe normale, în funcție de modul în care partenerul știe să întrețină flacăra. Apoi intervine rutina, obișnuința și jarul se domolește, se acoperă de cenușa arderilor ce-au fost.
Acesta e momentul de ruptură dacă, între timp, nu a intervenit dragostea adevărată, așezată, cea care-i mai presus de sex și frămîntare trupească.
Iubirea aia care te face să zîmbești cînd chipul lui îți vine întîmplător în minte, care te încălzește pe dinăuntru un pic altfel decît dorința sexuală. Nu te umezești gîndindu-te la ce și cum ți-ar trage-o, ci ți se umezesc ochii de drag doar simțindu-l aproape. Te face să-i iubești și neputințele așa cum îi admiri calitățile, te face să îi aduni șosetele fără să i le arunci în cap, să lași capacul de la toaletă pentru că știi că el are alte nevoi decît tine și divergența asta nu e un capăt de țară. Nici măcar tubul de pastă de dinți strîns de la jumate nu mai e un capăt de țară, îl aduni la un luc în fiecare dimineață și-ți permiți să-l înjuri în gînd cu drag ”f*tu-te iubire, cît de idiot ești de nu poți învăța atîta lucru?”. Dragostea te face să-i gătești felurile preferate, chiar dacă ție nu-ți plac sau nu-ți mai fac bine. Bucuria lui te încălzește. Te face să-i observi toate imperfecțiunile și să vrei să i le săruți. Un rid nou, fruntea mai lată, părul mai rar, barba albită, te doare cînd se îmbolnăvește, îți tremură inima să nu cumva…
E valabilă și reciproca, să știți, chiar dacă trăirile și conștiința sunt puțin diferite.
Ei, sentimentul ăsta nu moare odată cu dorința sexuală și nu migrează niciodată către alt potențial partener. Dacă e întreținut, durează o viață. Și dincolo de viață. Durează o viață și-o moarte. Nu-ți poți închipui nici moartea fără el, dacă chiar ai întîlnit persoana aia unică, sufletul pereche, întregul tău. Probabilitățile sunt mici, dar există. Bunica mea a suferit atît de tare după moartea bunicului că într-un an s-a topit pe picioare și am îngropat-o lîngă el într-un sicriu mai mult gol. Avea puțin peste 30 de kg, dar zîmbea. A murit cu numele lui pe buze.
Cînd oamenii nu se potrivesc e trist, că pînă și sentimentul ăsta minunat moare. Moare în chinuri. E o tortură pe care o suporți ani mulți, care te ucide și pe tine încet, te transformă, încît în momentul ruperii nu mai ești același om. Trăiești, ești un supraviețuitor, răspunzi la același nume, ai același înveliș, dar ești altul. Mai poți iubi, te mai poți îndrăgosti, normal. Niciodată la fel. Niciodată.
Doar îndrăgostirile sunt identice, astea sunt copiate la indigo. Iubirile sunt unice, n-ai să întîlnești două la fel. Fiecare are amprentele, trăirile, toleranțele și durerile ei. Ai cîte una pentru fiecare om din viața ta. Dacă ai înțelepciunea să accepți de la început că pot muri înaite de vreme, că nimic nu garantează ”pînă moartea ne va despărți”, ai șansa să fii fericită, trăindu-le, observîndu-le, gustîndu-le pe fiecare în parte și bucurîndu-te de fiecare zi ce trece mai bogată cu puțin din sufletul tău.
Îndrăgostiți-vă, oameni buni, dar nu rămîneți așa. Nu căutați doar efemeritatea clocotului de foc, îndrăzniți și mergeți mai departe, treceți de nisipurile mișcătoare ce mărginesc iubirea, îmbogățiți-vă. Pînă la urmă, cînd vine sfîrșitul, doar dragostea rămîne. O povestesc alții mulți ani după ce nu mai ești.
Neața
PS. Într-o altă dimineață o să vă povestesc cum e cu iubirile ce apar după 40 de ani.

azi nu-s


uneori sunt umbră,
mă lungește soarele pe alei,
pe clădiri, pe copaci
mă fac cît un bloc cu patru etaje pe înserat
privesc în casele oamenilor
și mă minunez.
un copil se-ncruntă la un caiet liniat
un bătrîn zace de moarte
și uite aici, la etajul trei,
tinerii ăștia se ceartă.
ea e frumoasă, el e beat.
Păcat.
alteori sunt abur,
mă ridic deasupra orașului
dimineața devreme
și-acopăr cu pătura toți ochii
oamenilor iar oamenii se tem de mine
ca de întuneric.
uneori sunt vid,
în jurul meu se-nvîrte piatra ca apa,
în cercuri concentrice
și-atunci, tot ce-a fost materie se sparge
în mii de culori și se pierde
ușor în neant.
alteori nu sunt.
azi nu-s.

aș putea


Aş putea fi vultur,
să despic zarea cu aripile,
aş putea transforma
apa în vin,
luna în soare,
aş putea aduce ploaia,
aş ninge cu fulgi mari,
aş trage marea mai aproape
şi muntele aş putea să ţi-l aduc
cu brazi, cu turme,
cu flori de colț
şi două capre negre sus pe stînci.
Tot aş putea,
de m-ai vedea,
dar tu eşti orb
şi în întunericul din ochii tăi
sunt doar biet miriapod
fără culoare.

aripi


cuvintele prindeau aripi
și dansau,
le plăcea seninul albastrului
din ochii tăi și zburau,
zburau departe,
ca ciocîrliile
în căutarea soarelui.
uneori, își ardeau aripile
în focul buzelor tale
și se-aruncau sinucigașe
în ceașca în care,
amară,
cafeaua aburea.
apoi se transformau în tăceri
și-nveleau gînduri
în cocon de mătase,
creșteau aripi,
să zboare iar către ochii tăi,
către buzele tale,
către inima ta.

m-am hotărît!


în toamna ăsta m-am hotărît,
n-am să mai plec de-acas,
n-am să mai las
în uitare și ger bătrînul copac
ce m-a zămislit,
în toamna asta mă leg
cu cătușe de crengi și rămîn!
voi, vînturi turbate, să știți
că în zadar vă străduiți,
nu voi ceda șantajului,
indiferent cît mă ademeniți
v-avertizez,
nu mă interogați că nu cedez
niciunei violențe de limbaj!
nici ploaia nu mă va urni,
oricît de mult s-ar strădui.
în toamna asta, m-am hotărît,
mă prind cu cătușe de crengi și rămîn!,
zise frunza oftînd
și se-ngălbeni.
20161003_155126

poate


Îți vor lipsi, poate, cuvintele
înșirate cuminți pe coli galbene de timp
și cărțile ce dorm liniștite
pe rafturi albe de brad.
Îți vor lipsi, poate,
așternuturile tatuate cu corpurile noastre goale,
frămîntate și-adunate ghem
sub suflările obosite de-atîta iubit.
Îți vor lipsi, probabil,
nopțile cu lună și greieri
de la fereștile mansardei de sub nori,
acolo unde ți se părea că-s totdeauna
prea aproape de cer
și doar uneori suficient de aproape de tine.
Îți va lipsi cafeaua fierbinte cu caimac
ce umplea cu parfum amar răcoarea dimineții
și scutul sub care ascundeam tăcerile
cînd muzele-ți dădeau tîrcoale, nurlii.
Îți vor lipsi pantofii cu toc
aruncați în grabă pe covor
lîngă urma tălpilor tale goale
și sutienul atîrnat într-o rînă de-un sfeșnic
rătăcit pe noptieră,
lumina difuză din hol
și șoaptele apei pe sînii înfiorați, sub duș, îți vor lipsi,
poate, cînd visul se va întoarce în timp.
Poate ochii mei de iarbă îți vor lipsi,
poate buzele fierbinți,
poate palmele moi,
doar eu nu-ți voi lipsi niciodată, nicicînd
pentru că eu
nici n-am existat cu adevărat
decît în gînd.