Mă uit la el cum doarme întins cît e de lung pe marginea patului. Sforăie, e dus în lumea viselor și nimic nu-i tulbură somnul.
Motanul ăsta e exemplu de supraviețuire. A ajuns la noi din întîmplare. Întîmplarea care se numește Alina și-a moștenit inima de catifea a maică-sii. Era cît să-l ții într-o singură palmă, un ghem de blăniță albă cu ochi albaștri. Nu avea mai mult de 200 de grame, din care cel puțin 30 erau purici. Îl scosese o vecină să-i dea drumul în grădina blocului. Să se descurce. Fusese luat de cadou, dar sărbătoritului i se refuzase darul așa că nimeni nu mai avea nevoie de el dacă nu i se putea pune fundă roșie la gît să fie oferit trofeu unui puști inconștient care să-l chinuie. Alina mea n-a avut inima să-l lase, a venit cuel acasă.
”Uite, mami, ce ochișori are! Vezi cît e de frumos? Uite-uite ce codiță!” Avea, e adevărat, o codiță cît un fir de ață maronie și doi ochișori rotunzi desprinși din cer. Mami avea două joburi și puțin timp, pe deasupra mai avea o mîță crescută cu seringa, culeasă tot de fiică-sa de pe străzi dar s-a uitat în ochișorii lui și l-a oprit. După băile ritualice de despurecire a urlat continuu 4 zile și 4 nopți ca-ntr-o poveste cu motanul desculț urlător. Cînd n-am mai rezistat i-am spus că-mi pare rău, dar eu nu mai suport și dacă mai urlă ne despărțim. Și-a tăcut. Timp de aproape 8 ani.
La 7 luni a făcut pui cu pisica pe care o aveam deja în casă. Nici ea nu avea un an, dar a fost grăbită la măritiș și și-a plimbat cu folos coada pe la nasul lui. Niciunul n-am crezut că e în stare de așa o performanță de la o vîrstă atît de fragedă. Ne-am înșelat, a fost în stare să odrăslească 4 lighioane mici și chele. Una a murit la naștere și-au rămas 3. Pe care le-a crescut cu toată uimirea și dragostea unui părinte. Era februarie, casa în care locuiam cu chirie era umedă și rece, pe jos aveam linoleum și ciment. Îi pusesem într-o cutie de carton și cutia o culcasem lîngă mine pe canapea. Acolo se încolăcea muma lor, torcea și le dădea să sugă. El se așeza în fund lîngă cutie și privea fascinat la viermuiala lor. Din cînd în cînd mai ridica ochii ăia perfect rotunzi la mine. ” Vezi ce perfecți sunt? Sunt ai mei!”, îmi spunea, apoi îi mîngîia cu lăbuța. I-a învățat să se spele, să se joace, i-a pus la punct cît au fost obraznici iar ei au crescut încrezători și au plecat fiecare pe la casele lor.
Apoi s-a întîmplat și-a căzut de la etaj. Avea obiceiul să sară pe pervazul de la geamul de la baie și să privească de acolo la porumbei. În ziua aia a fost furtună, s-a făcut curent, geamul s-a trîntit peste el și l-a împins jos. Direct pe ciment s-a dus. Și-a rupt un dinte, s-a lovit urît la cap și i s-a desprins retina la amîndoi ochișorii. L-am cules de pe alee aproape mort. Am chemat ambulanța animalelor, medicul nu mi-a dat prea mari speranțe, dar l-a tratat și a venit încă două zile să-i facă injecții și să-l consulte. Prima dată cînd și-a revenit, așa amețit cum era, mi-a tors. Să-mi spună că va fi bine, să nu mai plîng. L-am păzit o săptămînă. A rămas cu un tremur al ochilor cînd se sperie. Tensiunea intracraniană îi este oscilantă.
Apoi i s-a făcut de dus după mîndre prin vecini. L-a învățat Suri să se strecoare printre gratiile de la bucătărie și să iasă în libertate. Libertatea lui se termina invariabil sub un calorifel pe casa scării, sau încremenit la ușa cine știe cărui vecin. Tremura și nu îndrăznea să miște. Îl luam în casă, îi făceam baie să scot din blană mirosul de urină, că făcea tot timpul pe el și peste două zile evada iar.
Cea mai importantă aventură de genul ăsta a avut-o totuși mai tîrziu, după ce ne-am mutat în altă casă. Locuiam la etajul 1 și pe lîngă balconul nostru urca pînă la etajul 4 o viță de vie cu o tulpină uriașă crescută de așa manieră că putea fi escaladată foarte ușor de toate pisicile cartierului. A folosit-o și el să coboare în grădină și să înceapă aventura vieții lui. A ajuns de data asta tocmai pînă la blocul de peste stradă. A încremenit acolo în scara oamenilor, o vecină iubitoare de animale l-a găsit și l-a luat în casa ei. The end.
După 3 zile am știut că nu se mai întoarce. Mă rugam doar să nu-l fi sfîșiat cîinii din haitele cartierului. L-am căutat disperată prin toate tufișurile, fiu-meu la fel. Într-un final tot el l-a găsit și l-a adus acasă. Își făcuse obicei să întrebe pe toată lumea de motanul năzdrăvan. S-a dus într-o zi după pîine și s-a întors cu craiul. Îl recunoscuse femeia.
Apoi s-a hîrjonit cu Suri pe geamul de la dormitor, a alunecat și a căzut ca un bolovan în grădină. Și-a rupt toate falangele unei lăbuțe. Acum are tije metalice pe fiecare din ele, a fost nevoie de operație ca să mai poată merge normal. Atunci am stat cu inima cît un purice că operația era cu risc major din cauza sechelelor rămase de la prima cădere. A scăpat.
Cînd a început să-și marcheze teritoriul în bibliotecă pe cărți, l-am dus la castrat cu orice preț. Îl mai dusesem și înainte, dar doctorița lui ne refuza sistematic… din cauza problemelor rămase de la prima cădere. Îi era teamă că nu o să se mai trezească din operație. A trebuit să mergem la alt medic să-l castreze. Și-a revenit.
Ultima dată era să moară pe bune. Are probleme cu vezica, adună nisip. Acum știm, atunci habar nu aveam pînă nu s-a umflat ca un balon că nu mai putea să urineze deloc. Suferea cumplit. Atunci a început să vorbească. se punea în fața mea și mă privea fix în ochi cu ochii lui ca două farfurii albastre iar mieunatul de durere mă rupea în două. O seară cu perfuzii la Facultatea de Medicină Veterinară și o săptămînă de antibiotic la cabinetul de peste stradă l-au scăpat.
Mergeam cu el la tratament și la schimbat de sondă iar asistentele erau înnebunite cînd îl vedeau așa mare, flocos, frumos și cuminte. Îl puneam pe masa de consultație și nu mișca, doar mă privea speriat, apoi se tîra ușurel pînă în brațele mele, asta după ce acasă mă alerga cîte o jumătate de oră pînă să reușesc să-l prind. Într-o zi întîrziasem și la serviciu, mă grăbeam ca naiba, iar el mă tot învîrtea în jurul canapelei din sufragerie. Am dat să întind piciorul să sar peste canapea și cum îmi luasem și eu o fustă sexi , cînd am păcut pasul a crăpat cusătura pe fund de sus pînă jos, la tiv. M-a lăsat practic în curul gol. Am zis că-l strîng de gît.
La cabinet tremura. Doamnele încercau să-l liniștească ”Robi, frumosule, ce faci tu, măi băiatule?” iar eu mă gîndeam că nu o să răspundă niciodată la numele din buletin, că el știe doar de Puță. Mă întrebam ce-ar zice ele dacă le-aș spune că ar trebui să-l strige ”Puță, frumosule, ce faci tu…”.
Cînd plecam de acolo era cu totul altceva, își permitea să studieze peisajul, să se uite după vrăbiuțe, știa că merge acasă unde e în siguranță.
Acum doarme ca un porc. Și sforăie. Nici sub coadă nu-l doare că eu iar fac noapte albă și mîine-s zombie că stau să vă povestesc vouă despre el.
Hai, noapte bună!

Îmi cumpărasem un ibric de cafea din mall-ul din apropiere. În fiecare dimineață mă trezeam înainte de revărsatul zorilor, îmi făceam o cafea amară și ieșeam pe terasă, în răcoarea dimineții, s-o beau cu orașul ce-ncepea să se întindă la soare. Era o toamnă frumoasă și caldă, prea caldă pentru octombrie. Gazonul verde nu cunoscuse bruma, copacii își păstrau încă frunza, luminau verde, roșu, galben, ca beculețele colorate de sărbători. Soarele ne învelea blînd în fiecare zi.
De pe terasa mea vedeam căsuța lor cu căpițe de fîn și nuc în față. O vedeam ca pe scenă, o căsuță mică, de pe alte vremuri. Împuținată ca orice bătrîn care-a trăit ceva la viața lui. La început am crezut că-i nelocuită, nu vedeam niciodată pe nimeni. Frunzele nucului se adunau cuminți covor la rădăcina lui, pe horn nu ieșea niciodată fum, lemnele ședeau neatinse stivuite lîngă gard.
Într-o dimineață a ieșit el și-a măturat frunzele moarte cu-n tîrn mare de nuiele. Casa mea avea om și nici nu părea foarte căzut. Era îmbrăcat cu un pulover de lînă tricotată, ca țăranii în zilele reci de toamnă. Îl salutam cînd privirea mi-l întîlnea, el își vedea de treburile zilnice fără să mă bănuiască spion. Și zilele treceau, eu țeseam povești despre căsuța bătrînă de pe coastă și omul ei singur.
Într-o dimineață de sîmbătă poveștile mi s-au năruit. Omul meu singur a lipsit de la cafeaua de dimineață, în schimb a apărut ea. Chinuită, cu dureri cumplite de oase, se mișca greu sprijinită într-un baston. Avea înnodată sub barbă o basma neagră cu flori verzi și peste fustă un șorț negru brodat. Căra un lighean cu rufe proaspăt spălate, se vedea aburul cum iese leneș din ele și se împrăștie în soarele dimineții. A pus ligheanul jos, s-a îndreptat pe jumătate și-a început să-și spînzure rufele pe sfoară. O pereche de pantaloni, o cămașă, un tricou… se apleca chinuită, culegea cîte una din lighean, respira adînc, strîngea bastonul cu mîna stîngă, se clătina puțin pînă-și stabiliza poziția, apoi arunca rufa udă pe sîrmă. Le potrivea pe rînd și le imobiliza cu clești colorați de plastic. Briza dimineții trecea și le înfoia. La sfîrșit a oftat prelung, și-a șters fața cu șorțul și-a luat-o șontîc-șontîc către casă.
În dimineața aceea am lăcrimat pentru durerea ei, pentru durerea mea ascunsă, pentru toți oamenii singuri. Am schimbat poveștile, căsuța mea bătrînă avea doi oameni singuri.
Ibricul l-am pierdut după un timp, am uitat sacoșa cu el și-o carte în metrou, într-o seară tîrzie de iarnă, cînd mă întorceam de la serviciu. Încă n-am terminat de scris poveștile casei cu oameni singuri, încă sîngerează și doare toamna de miere în care s-au născut.