relativ


Îmi spui că dorul e relativ,
ceva ce nu se simte oricum.
Eu văd că te ingrijorezi dacă lipsesc
şi-ţi pasă dincolo de cuvinte,
de atingeri,
de tot ce uneşte în mod normal
doi oameni
și simt că,
de-ar fi să dispar,
ţi-aş lipsi aşa cum lipseşte
oxigenul în peştera pe care
o astupă stânca desprinsă din munte,
că m-ai dori şi-ai regreta
tot ce n-a fost
şi-ar fi putut să fie.
Ai trăi cu bune, cu rele,
te-ai bucura uneori,
te-ai întrista alteori,
ba poate că m-ai şi uita
un timp
când alte mâini te vor îmbrăţişa
şi altă răsuflare se va amesteca
vremelnic cu a ta.
Doar în nopțile cu lună plină,
când ai rămâne singur
cu sufletul tău
iar tăcerile-ți vor atîrna
de-atâtea cuvinte nespuse
te va durea absenţa mea
şi te vei intreba
până în ceasul de apoi:
ce-ar fi fost de-am fi fost noi?

În alb și negru


Modul în care polițiștii i-au vorbit Alexandrei cînd a cerut ajutor, sau bunicilor Elizei cînd au reclamat dispariția mi-a adus aminte de un incident petrecut acasă acum cîțiva ani. Era la începutul verii, cînd se prășește porumbul și-n anul acela tata avea cîteva rînduri de porumb pe o jumătate de parcelă, în Cot. Pe cealaltă jumătate avea lucernă. Într-o dimineață a încărcat căruța cu oameni tocmiți și-a plecat la prășit. Cînd a ajuns acolo mare i-a fost mirarea să-și găsească lucerna cosită. Nu așa, de-o căruță de dat la vite, ci toată lucerna. Hoțul nu se încurcase, băgase cositoarea și-i pusese la pămînt toată lucerna, o balotase și atunci o încărca liniștit în remorcă să o ducă acasă, ca de pe tarlaua lui. Tatei i s-a făcut rău cînd a văzut, că nu e un om prea răbdător. S-a dat jos, s-a certat cu hoțul (pe care-l cunoștea, era din sat, normal), a dat și oamenii jos, merindea și s-a dus glonț la poliție să reclame furtul.
Agentul l-a luat în primire de cum a ajuns și l-a trimis la primărie să-i aducă adeverință care să demonstreze că parcela aia de pămînt este proprietatea lui și că e cu adevărat plantată cu lucernă. Nici plîngerea nu a vrut să i-o primească, l-a trimit la plimbare. Bietul tata, ce era să facă, a mers la primărie și-a luat adeverința. Între timp a mers la o mătușă care l-a ajutat să scrie și-o plîngere decentă, să nu se mai trezească întors sub cine știe ce pretexte. Precizez că tata avea la vremea aceea 72 de ani.
S-a întors cu hîrtiile, polițistul lipsea. Era plecat în pauza de masă. De la consumarea incidentului trecuseră deja cîteva ore bune, flămînzise și bietul organ, om și el. Polițistul rămas în sediu n-a vrut să-i înregistreze plîngerea că nu era cazul lui. Bătrînul a trebuit să aștepte pe hol mai bine de o oră, pînă cînd s-a întors domnul polițist proprietar de caz.
Cînd a venit și l-a văzut pe tata, s-a strîmbat. Îi strica siesta. L-a întrebat dacă are martori. Avea și martori, că dacă nu avea, nu conta că a prins hoțul în fapt. Dacă avea era bine, așa că trebuia să ure în căruță să vină și cu martorii, ca să dea declarații în fața organului, dar neapărat pînă în ora 16, hai 16.30, că după aceea nu-l mai găsește.
S-a urcat tata în căruță, a mers la cîmp, a dat naiba ziua de prașă și s-a întors cu oamenii să dea declarație. Mulțumit, polițistul a înregistrat cazul și i-a zis tatei că e fericit c-a pus mîna pe hoțul ăla, că de mult îl urmărea, dar nu avea nimic concret la dosar. M-am întrebat și atunci, mă întreb și acum, cum puii mei îl urmărea, ședea noaptea la colțul casei, privea pe geam cum își ia cina și-și regulează nevasta, cum își bate copiii? Cum l-o fi urmărit? Din birou, pe cameră? Nu mai știu ce s-a întîmplat cu hoțul, știu doar că a venit la tata și l-a rugat să-l ierte că nu mai face și drept dovadă i-a adus o căruță de lemne pe gratis. A fost de admirat, putea să-l bată să-l lase nenorocit pe viață că hoțul era în putere iar tata un bătrîn slăbănog. L-a iertat tata.
Știu, comparația e forțată. Una e un pedofil criminal, alta e un camion de lucernă. Voiam să scot în evidență doar modul în care unii polițiști aleg să-și facă treaba nu doar acolo, ci cam peste tot în provincie.
N-am scris asta atunci. Și pentru că era nedrept și pentru că eu am cunoscut și altfel de polițiști. Acum aproape 3 ani am sunat pentru prima dată la 112 pentru că viața ne era pusă în pericol.
Stăteam cu chirie, undeva în Militari. Proprietarul apartamentului era un tînăr de vreo 27-28 de ani, o așchie de om ciudat, cam pierdut de lumea asta. Apartamentul îl moștenise de la bunica lui și-l folosea ca sursă de venit. Unica, dealtfel.
Într-o dimineață, cînd eram în costumul Evei și mă pregăteam să intru la duș să plec la birou, am auzit că cineva încearcă o cheie în ușă. Am înghețat pe moment, apoi m-am strecurat în dosul uși și m-am uitat pe vizor. Era proprietarul apartamentului, mai slab și mai prăpădit ca totdeauna. Am învîrtit ușor cheia în broască, astfel încît să nu poată fi scoasă din afară și m-am strecurat tiptil înapoi în baie. La ușă a rămas Kara. Am crezut că o să plece dacă vede că nu poate intra. Ei, n-am crezut bine. Cînd am deschis să mă duc la birou el stătea pierdut așezat pe o treaptă în capul scărilor. Mi-a zis că e supărat, că s-a certat cu maică-sa și l-a dat afară din casă, că n-are unde să stea și n-a mîncat nimic de 24 de ore. Era de plîns. L-am invitat în casă și i-am dat ceva să mănînce, încercînd să-l liniștesc și să-l fac să se întoarcă la casa lui. N-am reușit. Omul venise să-mi spună că trebuie să plecăm, că el la mă-sa nu se mai întoarce și vrea să se mute acolo, în locul nostru. Parcă a aruncat un trăznet în capul meu. L-am sunat pe fiu-meu, ăla s-a enervat, ne-am apucat să căutăm o soluție alternativă și eu n-am mai plecat la birou, m-am apucat să împachetez. Nici de individ n-am scăpat, l-am cazat pe canapeaua din sufragerie, că mi-a fost milă să-l dau afară. Greșeala mea. Nici n-aș fi reușit, sinceră să fiu.
În fine, ne-a dat termen să ne mutăm în 5 zile, dar a doua zi a început deja să se poarte ciudat. Vorbea singur, se certa cu cineva imaginar, făcea scenarii cu voce tare. Eu eram singură cu el în casă, îmi luasem liber să împachetez, să sun la firme de imobiliare, să caut casă, fiu-meu era la serviciu. Cînd apăream în raza lui vizuală tăcea și se prefăcea că doarme. Kara stătea călare pe el și plîngea, era o situație care mă speria și n-am știut cum să reacționez.
M-am gîndit să închid cîinele să nu-l mai deranjeze, dar mi-a fost teamă să rămîn doar cu el. Pînă seara starea lui s-a înrăutățit, s-a dus în baie, s-a așezat de-a curmezișul în cadă cu picioarele spînzurate în afară, rîdea, se încuraja, vorbea cu acel cineva din capul lui, punea planuri la cale. A venit fiu-meu și a reușit să-l liniștească puțin că i-a făcut țigări. Un pachet de tutun a prăpădit pe el într-o oră.
Cînd n-a mai avut țigări a devenit violent. A început să înjure, să ne amenințe cu cuțitul și să urle să ieșim din casa lui. A venit Vlad, vecinul nostru de doi metri și 120 kg și-a vrut să-l bată. Fiu-meu era așa nervos că abia l-am ținut să nu-l dea cu capul de pereți.
Am sunat la 112, eram convinsă că rezolvarea nu e în agresarea amărîtului, ci în ajutorul autorităților. Mă temeam că tot ei o să plătească dacă individul pățește ceva. Mi-a răspuns o doamnă cu voce de centralistă de pe vremuri, i-a spus ce problemă am, m-a întrebat unde vreau să-mi facă legătura, la salvare sau la poliție, eu habar n-am avut ce să-i spun. A ales tot ea să-mi trimită și una și alta.
Mi-a făcut pe rînd legătura, întîi la salvare și apoi la poliție. Au venit întîi sectoriștii de la secția de peste stradă. Imediat au ajuns, nici n-am apucat bine să le povestesc băieților ce-am vorbit. Pot să spun că oamenii s-au purtat impecabil. Au intrat, unul l-a luat în primire pe idiot și s-a închis cu el în bucătărie, celălalt a venit să vorbească cu noi și să mă liniștească pe mine.
Între timp a ajuns și salvarea, cel mult 10 minute au trecut de cînd au apărut polițiștii. L-au urcat în salvare. s-au întors, au scris proces-verbal, l-am semnat și au plecat în treaba lor. Amabil, cu empatie, calm, profesionalism. A doua zi au sunat să ne întrebe cum suntem și să ne țină la curent cu starea individului. Era în sevraj și s-a dovedit a fi unul din cei pe care-i aveau în vizor pentru droguri grele.
Ofițerul care a instrumentat cazul a mai sunat de cîteva ori să întrebe una alta, chiar și după ce ne-am mutat, să-l cheme la secție pe fiu-meu să dea declarație cu pretențiile, să mă sfătuiască cum să mă comport cu alți proprietari, să-mi spună ce drepturi am cînd am închiriat un apartament.
Se poate și altfel, să știți. Sunt și polițiști care-și iau în serios profesia, oameni care și-au dus la capăt sarcinile zilnice, chiar și cu scuipatul nostru pe obraz. Să nu uitați asta. O instituție se poate curăța, eu sunt convinsă că și ei vor asta. Depinde de șefi, de politicieni, de noi, în definitiv. Să nu tăcem.

urc


urc și lemnul
înfrunzește greu pe umeri,
din brațe-mi cresc crengi
tinere spre cer
ochii-mi înfloresc
albastru de nu mă uita
ca ochii tăi
sîngele-mi curge aprins
prin vene
și piatra-mi rodește
sub tălpi.
urc și fiece pas
e un chin
smuls din inima vie
a pămîntului.
îmi port viața răstignită
pe umeri,
respirația-mi e rug aprins
sub coaste
urc și mai am puțin,
atît de puțin
pînă la steaua care-a răsărit,
pînă ating
cerul cu mîna-nfrunzită,
pînă prind
rădăcini adînci în stîncă.

blestem


să-ți sorb sărutarea
ca pe-o cafea amară
dimineața devreme,
să-ți mușc din buze
ca din pulpă de piersică,
să mă îndulcesc cu mierea
din fagurii cuvintelor cu care-ți
începi poveștile
să-mi curgă vara fierbinte
prin vene,
să mă încolăcesc liană
în jurul tău,
să mă hrănești cu viață
din viața ta
să mă adapi cu sînge
din sîngele tău
să mă topesc în ochii tăi
să crești ca iarba în ochii mei
să-ți bat inimă în piept
să nu poți trăi
să nu poți muri
fără ochii mei
fără gura mea
fără mîinile mele
fără dragostea mea.

să nu crezi


Să nu crezi că,
dacă teii înfloresc,
primăverile nu mor.
Ei doar închid în floare
visele de aur
crescute la sîn.
Să nu crezi că,
dacă florile plîng
iar eu tac,
nu-mi e imposibil de dor.

20190503_231324

sunt abur


Sunt abur risipit în pragul dimineții,
soarele mă destramă în mii de culori
și-n zborul albastru
mă zbat să le-adun
să nasc pentru tine un curcubeu,
dar visul îți zboară hoinar
spre o pădure verde de fag
ce freamătă viu în bătaia vîntului.
nici nu mă vezi,
nici nu m-auzi,
nu-mi simți nici sărutarea
umedă pe care ți-o fur
noaptea de pe buze
și iară m-adun lacrimă de rouă
să-ți sorb urma pașilor din iarbă
ca să pot renaște
în dimineața în care
poate-o să mă vezi,
poate-o să m-auzi,
poate-o să mă iubești
puțin,
cît un răsărit de soare
pe mare.

curcubeu-inte

Un om liber


Îl întîlnesc în fiecare zi, uneori chiar de două ori, odată dimineața la dus, a doua oară seara, la întors.
Stă pe aceeași bancă cu vopseaua jupuită și privește spectacolul lumii ce-i trece prin față. Nu face nimic, nu cerșește, nu se ridică, nu se mișcă. Stă rezemat într-un baston încălțat cu fier și atît. Are alături o sacoșă soioasă în care se găsesc de toate. Uneori se văd pachete de mîncare, alteori o sticlă de bere ieftină, cîteva boarfe murdare. Și el e murdar, atît de murdar că ar trebui să dea jos cîteva rînduri de jeg ca să-i iasă pielea la lumină. Nu știu cînd mănîncă, eu nu l-am văzut niciodată să facă o mișcare cu vreun membru. Doar ochii și-i plimbă neobosit peste lume. Pînă și nevoile și le face acolo, pe loc, balta de sub bancă nu se usucă aproape niciodată, dimpotrivă, pleacă pîrîu pe trotuar pînă sub mașina parcată regulamentar pe margine, iar locul pute de trăznește, mai rău ca o budă ecologică lîngă un șantier de construcții.
Uneori mă salută. ”Săru-mîna, doamnă!”. Nu că ar vrea să-mi ceară ceva, ci pentru că așa e el, bine-crescut. Apreciez gestul, e un mare efort pentru o persoană care nu face nimic, niciodată. Am senzația că și el mă recunoaște, sunt de-a casei cumva. Eu îmi țin respirația cîțiva metri buni, trec aproape alergînd pe lîngă ”casa” unde-și face veacul.
Într-o dimineață n-am avut puterea să trec pe lîngă banca împuțită, ar fi fost prea mult pentru fierea mea dătătoare de migrene. Am traversat înainte de colț și-am preferat să merg pe lîngă gardul zonei industriale de vis-a-vis. M-a petrecut cu privirea pînă după curbă, îi simțeam tristețea ca o piatră grea în spate. M-a făcut să mă simt o trădătoare.
Doar cînd plouă lipsește și atunci mă întreb unde și-a mutat punctul de observație, nu-mi vine să cred că pot să trec pe trotuar fără să fiu nevoită să-mi țin respirația pînă leșin. A doua zi, totul reintră în normal.
În ultimul timp și-a făcut și prieteni care-i țin companie pe banca prăpădită. Un bețiv și o bătrînă surdă. Cu toate astea, nu uită niciodată să mă salute și să mă petreacă cu privirea. E cel mai liber om de pe pămînt.
*
Mi-a venit în minte cînd am citit niște comentarii la postarea unui prieten. Sunt unii care chiar cred că libertatea nu există iar eu nu știu ce e mai trist, să-ți pierzi libertatea de bună voie și să devii sclavul rutinei, al banului, sau al cine știe cărui țel, sau să pleci la drum convins că nu ești niciodată liber.

de-a fost vreodată


În fiecare zi cresc cîte o magnolie,
ca pe o gratie de oțel.
Îmi adun fierul din sînge,
picătură cu picătură,
pînă încropesc o moleculă mică
la care adaug carbon în concentrația ideală
pentru un oțel de calitate.
Nu mă zgîrcesc, vreau ca gratiile mele
să fie cele mai rezistente din lume,
să nu le rupă-n palme
orice vis, să nu le îndoaie
orice bătaie de inimă.
Nu e treabă ușoară,
trebuie artă
să știi cît carbon să adaugi
și cum să călești
oțelul, cum să-l șlefuiești
să se oglindească în el stelele nopții,
cum să-l modelezi
să ia forma magnoliei.
Seara le înfig pe rînd
în temelia de piatră.
Mai am puțin,
atît de puțin
pînă închisoarea-i gata!
Tîrziu, peste timp,
bunici cu nepoți de mînă
vor poposi pentru o clipă
în fața lor, cît să le spună
povestea femeii cu ochi de smarald
care-a crescut magnolii de oțel
din picături roșii de sînge
și și-a închis în florile lor toate zilele.
Atunci, nici vîntul nu va mai ști
de-a fost vreodată adevărat.
13626472_891970234262947_5941740233151526874_n (1)

nimeni să nu aștepte


Nimeni să nu aștepte de la mine nimic,
nici măcar eu nu mai știu să aștept,
mă iau așa cum mă nasc în fiecare dimineață devreme,
cînd mă trezesc după coșmar
și scap de apele învolburate ale nopții.
Nimeni să nu aștepte de la nimeni nimic,
suntem doar stropi din minunea acestui pămînt
ce trece în fiecare zi pe sub furcile caudine ale răsăritului
care din neant se-adună rază cu rază
pentru noi, cei ce încă mai deschidem ochii
dimineața devreme.

oameni


Oamenii se leapădă de oameni
ca de o haină veche,
nefolositoare.
Uneori îi uită într-un colț
cum agață haina în cui,
poate-poate o mai folosi-o vreodată
iar haina așteaptă cuminte,
adună praf, îmbătrînește
și moare roasă de molii,
tăcută și uitată în cuiul ruginit.
Ca omul ce-așteaptă un semn.
Alteori,
alteori deschid ușa larg
și omul apucă să îmbrățișeze
alți oameni, înainte
să se destrame ca paltonul
ce-și adună peticile putrede
sub vreun cățel înfrigurat.
Oamenii sunt slabi de înger,
se lasă duși de val,
de ce văd,
de ce aud,
de alți oameni
și se leapădă de iubiri îmbătrînite
cînd se schimbă moda
și altele zîmbesc proaspete
în zori,
doar pe mine mă dor și acum peticile
pe care le-am lăsat amanet
în alți oameni,
prin timp.