Uneori


Uneori mi se face o teamă
cumplită c-ai să mă uiţi.
Privesc în ochii tăi
şi-aş vrea să întorc timpul,
să mă mai nasc odată,
să te visez în nopţi
cu lună plină în obraji.
Ţi-aş recunoaşte mâinile
fără să mă rătăcesc
prin dezmierdări străine.

Din negura gîndului


Fereastra bucătăriei, care ţinea loc şi de dormitor pentru părinţii mei, ca în toate casele de la ţară de odinioară, dădea către grădină. Îmi plăcea să scriu la masa pusă sub fereastră, priveliştea era generoasă, vedeam copacii, via, drumul pînă sus în coastră, casele vecinilor, fumul alb care ieşea pe hornuri, nu mă plictiseam atunci cînd temele erau de-a dreptul plictisitoare. Focul ardea vesel în sobă, oala fierbea liniştită pe plită, în cuptor se cocea leneş şi aromat cite o bucată de dovleac. În iernile copilăriei mele ningea. Ningea mult, cu fulgi pufoşi şi leneşi ce se aşterneau neîncetat ore în şir, fără oprire. Cerul se întuneca, devenea cenuşiu şi pînă pe la 8 ani am avut impresia că dacă mă urc în nucul din vie pot să-l ating cu mîna. La 8 ani m-am urcat şi-am încercat. Nu l-am atins şi-am fost tare dezamăgită, dar mi-a trecut repede că am învăţat că cerul poate fi aşa doar înainte de ninsoare.
Atunci se aşternea o linişte mare… o linişte de sfârşit de lume, toate păsările amuţeau, purceaua se ascundea în paie, oile tăceau şi ele, rumegau cu capelete strînse unul în altul, se încălzeau de la aburul ce-l scoteau pe nări, Laica se făcea covrig în cuşcă, nici măcar ciorile nu mai croncăneau. Cădea întâi un fulg, îl urmau altul şi altul…rari şi stingheri la început, apoi tot mai deşi, ca o masă compactă. Puteam auzi liniştea!
Alergam în grădină doar în papuci şi cu capul gol, aruncam doar o vestă de lînă în spate. Închideam ochii şi-mi ridicam faţa spre cer. Auzeam şoaptele fulgilor în cădere, le simţeam o clipă atingerea rece pe piele, apoi îi simţeam cum curg calzi ca lacrima pe obraz. Îmi venea să chiui, dar mă temeam să nu-i sperii şi să opresc astfel ninsoarea. Doar deschideam ochii şi-i priveam cum se cerneau, cum zburau unul după celălalt, cum se desprindeau din cenuşiul cerului şi se albeau pe rînd cînd se apropiau de mine.
Mama mă zărea şi mă scriga să intru în casă. “Hai alimănitului înăuntru că ai să răceşti, nu vezi că te-ai udat toată! Ce cauţi afară?”.Intram la căldură pentru un timp şi-mi puneam tălpile ude pe plăcile de teracotă încinse. Îmi plăcea să aud cum sfîrîie şosetele ude cînd se atingeau de teracota încinsă, să văd cum ies aburi din mine. Mă încălzeam şi o zbugheam iar afară, de zece ori, pînă noaptea cădea definitiv şi toată lumea se aduna la culcare. Pînă şi atunci mă trezeam de cîteva ori pe noapte să verific de la fereastra de lîngă patul meu dacă mai ninge. Mă rugam să nu se oprească, să ningă mult, o veşnicie.
Dimineaţa începea cu lopata în mînă şi pîrtie pînă la fîntînă, pînă la animale, pînă la poartă. Nu terminam bine de rînit şi se aşternea la loc iar mie mi se părea de zece ori mai frumoasă de fiecare data. Căutam fulgii perfecţi şi nu-i găseam niciodată printre uriaşii care se aşterneau în pătură groasă pe pămînt, totdeauna perfecţi erau cei din ninsoarea de final, cînd afară se făcea doar puţin mai frig şi norii se uşurau. Atunci cădeau steluţe perfecte ce străluceau ca diamantele în lumina palidă a soarelui ce răsărea totdeauna după ninsoare şi mi-era amar, îl bănuiam de ingratitudine, el oprea ninsoarea.
Mi-e dor de zăpadă ca de prima dragoste.

Bună dimineaţa cu grîul verde!


Nu vă speriaţi, tot eu sunt. N-am prea avut somn şi-am zis să trec să vă urez. De fapt, mint, am dormit ca un bolovan răcit de pe la 1 noaptea şi m-am trezit, cum altfel, ca un fermier harnic, odată cu zorile. Şi asta cu fermierul e tot minciună, de fapt am o problemă cu trezitul de dimineaţă de cînd mă ştiu. Funcţionez bine doar după-amiaza, şi atunci bine încărcată cu cafea.
Am trecut doar să vă spun o poveste, una mică fără deznodămînt.
Eram copii şi stăteam toată noaptea la televizor sau cu gura căscată la oamenii mari, rîdeam prosteşte de glumele lor pe care nu le înţelegeam şi ne întreceam cu ei în horă cînd cheful era în toi. Era o bătălie, să vedem care stă treaz mai mult, de parcă am fi avut de cîştigat cine ştie ce competiţie. Dimineaţa ne trezeam la prînz, doar era Anul Nou, nu? Am avut mare noroc că ai mei s-au pus doar naşi, nu şi moşi, să se trezească cu noaptea în cap să pună masă ca să primească nepoţii cu plocon, să-i dea la grindă. Despre asta cu datul la grindă vă spun altădată.
Vecinul şi vărul nostru, Gigi, era mai înţelept. Se culca noaptea devreme ca să se trezească dimineaţa devreme şi să plece la urat. De data asta uratul era pe bani. Îşi lua ghiveciul în care plantase grîu de la Sf. Andrei şi-l îngrijise de se făcuse înalt şi sănătos ca un lan în miniatură, striga la poartă şi începea „La mulţi ani cu grîul verde!”. Tata îi dădea leul pregătit din timp, doar îi adusese belşugul în casă.
Azi vreau să vă urez eu în prima dimineaţă dn cele 365 ale anului 2018 şi-n acelaşi timp să dau semn că-s încă vie, pe-aici şi eu, mă lupt cu toate cîte vin. Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, să aveţi parte de sănătate, de noroc, de bucurii, de belşug şi spor în toate şi cînd o să fie mai rău, ca acum să vă fie!
La mulţi ani!

Unul cîte unul


Ne-a orbit libertatea,
ne-a înfipt în ochi ace de gheaţă,
nu mai putem vedea dincolo de apa lor decît în alb şi negru,
ne trebuie medicamente,
toţi farmaciştii ne strigă asta în toate reclamele colorate,
cele mai vesele personaje sunt în faţa rafturilor
din care se revarsă ca din cornul abundenţei
pastile pentru sănătate, pastile albe pentru durere,
pastile pentru articulaţii,
pentru hemoroizi, pentru balonare,
pentru greaţă, pentru micoze şi mîncărimi,
toate astea au nevoie de pastile să înflorească,
să crească,
să ne dea iluzia că suntem vii şi nimeni nu poate trăi
fără bolile lumii adunate în flacoane colorate
aşezate frumos în rafturi din lemn vechi de stejar.
Cele mai căutate sunt pastilele albastre
de potenţă, avem nevoie de ele
să ne futem în ea de viaţă,
cineva trebuie să facă şi planul
la futut şi vedeţi bine că media de vîrstă în ţara asta
a crescut al dracului de mult,
nu mai sunt tineri suficienţi care să se fută pe bune,
să facă copii, să ne putem şi noi odihni
de la 50 de ani ca bătrînii de odinioară,
noi trebuie să ne sacrificăm,
suntem generaţia de sacrificiu se ştie, ce plm.
Ne interpretăm al dracului de bine rolurile,
nimeni nu crede că ne jucăm chiar viaţa,
că durerile-s reale
şi lacrimile alea de ne inundă obrazul sunt pe bune,
lacrimile noastre sărate, amare, vii.
Murim pe scenă, publicul aplaudă şi pleacă fericit acasă,
mînă în mînă,
în urma lor luminile rampei se sting,
podeaua de lemn vechi, vopsit se deschide şi ne primeşte
pe fiecare după numele nostru,
pe rînd, unul cite unul.

Într-o toamnă


O să-mi lepăd într-o toamnă
toate visele şi aşa dezvelită,
cu umerii goi,
o să-mi adun rădăcinile,
o să-mi strîng crengile
goale la piept şi o să plec
ca şi cum n-aş fi fost.
În locul meu va rămîne,
un timp, rana. În jurul ei
vor creşte înalţi,
stejarii.

O clipă


Cînd ştii că sfîrşitul e aproape?
Cînd ace de gheaţă se-nfig
nemiloase în piept,
inima tremură,
şi sîngele-ngheaţă
o clipă în vene.
Nici nu-i nevoie de mai mult,
o clipă, atît
şi totul se năruie sub
ochii tăi ca un castel de nisip
spălat de valul ucigaş.

De n-ai fi venit


De n-ai fi venit,
te-aş fi inventat
într-o noapte tîrzie de vară,
cînd lumea în jurul meu
se prăbuşea ca un castel de cărţi de joc
te-aş fi modelat în gînd,
ţi-aş fi desenat inima
cu degetul muiat în sînge
şi i-aş fi poruncit să bată pentru mine,
aş fi furat din culorile răsăritului
şi ţi-aş fi pictat ochii senini,
aş fi smuls o rază de soare
şi ţi-aş fi desenat cu ea un zîmbet.
De n-ai fi venit
te-aş fi născut din amintiri
şi m-aş fi minţit că m-ai iubit,
cîndva.
Ce şansă uriaşă am
că m-ai văzut şi te-ai oprit
preţ de un zîmbet,
exact cînd visul frămînta în lut.

Rîu


Rîu sunt, apa mea curge
peste oameni ca peste pietre,
îi modelez, îi netezesc
le dau forma sufletului meu,
noaptea le prind în păr stele,
dimineaţa le spăl ochii cu raze
de soare.
Uneori îmbrac frunzele toamnei,
alteori mă hrănesc cu zîmbete de copii.
Închid ochii cînd zorii-şi scaldă
obrazul dimineaţa devreme,
Tac cînd noaptea îşi înmoaie
degetele înainte de rugăciune,
doar cînd se înserează în miezul zilei
mă tem că izvorul îşi va găsi
un alt drum şi va păşi în salturi
pe sub stînci iar oamenii se vor aspri
şi mă vor uita pînă la prima ploaie.

Dimineaţă de noiembrie


Un fluviu de maşini curge pe sub fereastră şi loveşte ritmic în capacul unei guri de canal: poc-poc, poc-poc, poc-poc. Plopul agonizează cu toate crengile goale întinse spre cer, sub el frunzele mor strivite sub tălpi nepăsătoare. E umed, a plouat. De sus mă priveşte un soare orb printre nori ce se plimbă perechi, parcă s-ar apropia dar le e ruşine să se contopească. Lîngă mine Puţă a tras strugurele din farfurie, a încîlcit un ghem, acum îşi spală labele, e murdar de la atîtea treburi epuizante. Maşina de spălat îşi spune singură poveşti, cred că am scăpat o monedă în ea şi e nemulţumită.
Cafeaua s-a răcit, încă nu-s în stare s-o beau fără să-mi vină să vomit. Croşetez o bluză, croşetez gînduri şi tac. Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că, după o viaţă de om, cel mai bine am învăţat să tac.
Bună dimineaţa!

Noi, naivii lumii


Lumea se împarte niciodată egal,
în dreapta oameni răi,
în stînga oameni buni,
luptători şi inamici,
fiecare are dreptatea de parte lui,
fiecare are dreptul să-şi poarte
dreptatea pe umeri,
să-şi cureţe arma şi să lovească
în numele ei,
în numele păcii viitoare
în care adevărul va fi reîncoronat,
totdeauna adevărul învingătorului,
niciodată al învinsului.
Lumea se împarte niciodată egal
în noi şi ei,
buni şi răi,
doar la mijloc păşim pe sîrmă noi,
naivii ce vedem adevărul deformat
şi greşeala tuturor,
nouă ne pică lacrima pe graniţă
şi-amestecă cerul cu pămîntul
în oale de lut,
în noi se înfig flămînde
primele săgeţi,
noi suntem răgazul pe care Dumnezeu
îl acordă luptătorilor să-şi scoată
din ochi bîrna ce-i împiedică
să vadă inamicul,
pe sîngele nostru se întemeiază
fragila pace a lumii pentru că
doar în sufletul nostru încă
se mai nasc copiii Omului.