M-am rupt două zile de viaţa mea şi sinceră să fiu, întoarcerea mi se pare cumva pe dos.
Se spune că destinaţia nu contează, ci drumul… eu cred că e important să ai timp, să nu fii presat de termene, să te bucuri şi de drum şi de destinaţie.
Când ieşi din Bucureşti e ca şi cum ai ieşi din malaxor. Priveşti cu uimire la oamenii ce-ţi ies în cale şi te minunezi de tihna lor. Au timp, domle! Au timp de toate. Şi să stea la poartă, de taină, în bătaia blândă a soarelui, şi să-şi muncească pământul, şi să ducă animalele la păscut, şi să stea cu tine de vorbă. Au o plăcere de-a trăi pe care nu o mai întâlneşti la nimeni în oras. Vorbesc serios! Am întâlnit tineri şi bătrâni, oameni bolnavi şi oameni sănătoşi, nu a fost niciunul care să-mi lase impresia de epuizare pe care o văd zilnic în jurul meu.
M-a impresionat până la lacrimi o bătrână atât de adusă de spate că aproape atingea pământul cu fruntea. Mergea sprijinită în baston, dar ducea sapa pe umăr. Vă daţi seama câtă vitalitate există în neamul ăsta, atunci când face ceea ce-i place? Nu putea să stea degeaba, o chema pământul să-l muncească, să nu-l lase să se umplă de buruieni.
Viaţa, pentru ei, curge în alt ritm. Poate că o duc mai greu, poate că-i arde soarele şi-i bat vânturile, iar ridurile li se adâncesc mai repede, cu siguranţă sunt mult mai săraci decât ne închipuim, au necazuri multe şi mari, au şi bucurii mărunte. Şi totuşi, aerul pe care-l respiră, soarele care-i încălzeşte altfel, mirosul reavăn al pământului, priveliştea, totul îi face să fie de zeci de ori mai fericiţi ca noi, cei care ne ducem traiul în cutiile noastre de chibrituri, suprapuse.
Când calci iarba şi-i simţi aroma crudă eşti fericit fie şi numai pentru c-ai apucat să ai în nări parfumul firului fraged zdrobit sub tălpi.
Nimic nu se compară cu el. Berzele şi-au refăcut cuiburile, în crâng cântă pupăza, câte o pitulice mai zurlie îţi taie calea pe stradă, fluturii se aleargă bezmetici şi trec razant pe lîngă tine. Încep s-o înţeleg pe mama care n-a putut niciodată să-şi părăsească satul.
Tabloul e minunat, parfumat şi amar, fix ca mugurul de plop ce stă să-şi aplece moţul.
Ţăranii noştri au curţile pline, dar sunt atât de săraci că-ţi vine să strângi pumnii şi să înjuri de neputinţă. Pentru un ban te-mbie cu orice. Găseşti la porţi ouă proaspete de vânzare şi păsări de curte, vin, cartofi, peşte, ceapă verde, covrigi. Acolo-i munca lor şi e al naiba de prost plătită iar noi vedem în ei doar o imensă masă de manevră. Da, da, nici măcar noi nu-i privim ca pe nişte oameni, ne put, ne enervează cu insistenţa cu care persistă în prostie cînd votează de fiecare dată aceleaşi loaze. Cred că am mai spus-o cîndva… loazele se duc o dată la ani şi dau mîna cu ei, se prefac că le ascultă păsurile, le promit ceva. Noi doar trecem cu nasul pe sus pe lîngă ei, ne put a băutură ieftină, a bălegar, a pămîntul de sub unghii, a bătături în palme.
Şi ne mirăm cum de-a apărut prăpastia asta în societate. Suntem oameni de mîna întîi şi oameni de mîna a doua, noi şi ceilalţi care nu ne merită. Oare, chiar aşa să fie?
Am făcut sute de poze, am încărcat micro sd-ul telefonului şi în loc să le descarc în computer le-am şters pe toate. Nu mi-au rămas decât imaginile de pe retină, soarele, floarea de corcoduş, Dunărea cu scîntei din soare, oraşul ciorilor ce se-ncălzesc pe asfalt, incredibila coloană de maşini cu care ne-am târât înapoi, către Bucureşti şi regretul că am pierdut din prostie o întreagă primăvară păstrată în imagini. Mă rog să mai apuc măcar una la fel de frumoasă.

Bătrînii se trezeau primii, din crucea nopţii, n-aveau somn, simţeau apropierea morţii şi voiau să apuce să-i mai închidă o zi uşa în nas.
Bunicul îşi trăgea şosetele de lînă, îndesau bine în ele manşeta izmenelor groase, de bumbac şi trăgeau deasupra pantalonii de dimie ţesută în război de muierea harnică în nopţile lungi de iarnă şi aprindea focul, să nu-I îngheţe baba cînd se dă jos din pat. Paoi ieşea, rînea grajdul, hrănea animalele, punea coceni în iestea oilor, se mai contra cu berbecul cornut, le mai băga mina între picioare să le piţăie ugerele mici, să vadă dacă-s gata să fete.
Bunica se spăla temeinic, îşi străngea bine betele peste fusta creaţă de lînă, îşi pieptăna părul albit în oglindă, îl prindea bine să stea sub basma toată ziua, să nu se facă de rîs cu şuviţele rebele ce-ar fi scăpat din strînsoare, îşi trăgea baticul pe frunte şi-l lega simplu sub bărbie. Ieşea fuga, aducea doi morcovi, două cepe, nişte cartofi, ouă, uneori punea la fiert nişte făsui ales şi pus la muiat cu o seară înainte, alteori cobora de pe culme un şir de porc din care avea de gînd să facă o ciulama, scotea o bucată de brînză proaspătă din putinei, o bucată de şuncă de la usturoi, pîinea de sub ştergar şi le punea pe masă, Curăţa repede legumele, le arunca în oală şi înteţea focul.
Cînd bătea bunicul bocancii pe prag prînzişorul era deja pregătit, scaunul aşezat la locul lui, în capul mesei şi ştergarul alb pregătit să se şteargă moşul pe mîini şi pe faţă înainte de a se aşeza la masă. Moşul intra întîi cu un ţoi de ţuică rece în mînă, îl aşeza pe masă, apoi se spăla pe mîini şi faţă cu apă călduţă pe care i-o turna baba cu o cană deasupra ligheanului, se ştergea, se aşeza la masă în locul ştiut, ofta odată lung, mulţumea lui Dumnezeu pentru ziua bună, pentru mîncarea de pe masă, se aşezau şi prînzeau în timp ce el îi povestea ce se întîmplă prin curte, care oaie o să fete prima, ce treburi urmează să facă peste zi, mai luau o data calendarul să numere zilele rămase pînă o să aibe lapte, sau purcei de la grăsuna cu urechile pe ochi.
La sfîrşit bunica strîngea masa, punea mîncarea rămasă la loc în cămară, ieşea, hrănea cîinele, pisica, arunca fărîmiturile în bătătură la păsări, nu lăsa nici măcar o coajă de pîine să se piardă aiurea, era păcat.
Dacă era vremea bună ieşeau la muncă afară, pe cîmp, în grădină, prin bătătură, dacă nu, el se aşeza în pat şi sforăia aproape instantaneu, ea se aşeza la picioarele lui cu ceva de lucru în mînă. Nu i se odihneau mîinile o clipă, cocea, împletea, cîrpea, ţesea, corşeta. Cînd mergeam pe la ei erau fericiţi, ne spuneau poveşti, rîdeau mult cu noi, buna ne cocea plăcinte şi dovleac în cuptor, gogoşi, minciunele, cozonac. Nu făceau politică, nu încercau să pună ţara la cale, nici să-şi impună părerea. Lăsaseră grijile şi responsabilităţile pe umerii copiilor “ia dă-i alimănitului, că doar n-o să-i duc eu în spinare pînă la bătrîneţe, să muncească să-şi facă singuri.” Bunicul avea o vorbă “cum îţi aşterni, aşa dormi, taică. Aveţi grijă cu ce plapumă vă acoperiţi, să nu vă rămînă picioarele pe afară.”
I-am iubit cu patimă, îi iubesc şi acum cînd sunt pe Carul Mare. I-am iubit şi respectat pe toţi bătrînii satului meu, am învăţat să nu ridic vocea, să nu-i înfrunt, să nu-i jignesc iar ei mă ştiau şi-mi răspundeau cu seninătate la salut, mă întrebau de sănătate şi mă încurajau să fiu om.
Aceştia erau bătrînii de odinioară. Nu-i recunosc în aruncătorii de portocale din faţa palatului Cotroceni, sau de la DNA. Nu, nu. Aceia nu sunt bătrînii neamului meu, nu sunt ai mei, nici ai voştri. Ochii bătrînilor nostri nu ştiau ura.