Căldura din ultimele zile m-a pus la pat și uite că încă nu mi-am revenit pe deplin, deși mă străduiesc și să trag de mine, că mîine e abi vineri și trebuie să fiu aptă să mai supraviețuiesc o altă zi în cuptor. Nu știu cum, dar trebuie, prea depind multe suflete de rezistența și existența mea.
Plouă ușurel, din cînd în cînd fulgeră, apoi aud cum tunetul zguduie geamurile de la mașinile parcate pe lîngă bloc. S-a răcorit puțin, se simte cum intră aerul primenit pe geamurile larg deschise, dar nu reușește să scoată cu totul aerul fierbinte adunat la etaj. Dezavantajul de a avea doar acoperișul deasupra capului.
Baghera mea privește strada dintre ghivecile de flori. Din cînd în cînd se oprește și-și curăță sistematic blănița. E o maidaneză, o pisică de rasă comună, europeană, culeasă anul trecut din curtea IOR2, pe unde rătăcea flămîndă și foarte gravidă la cel mult 7 luni. A fost o eroină. A știut să vină să ceară de mîncare, să se gospodărească singură pe timpul sarcinii și să nască doi puiuți pe care i-ar fi apărat cu prețul vieții. A știut cînd să tacă și cînd să vorbească, și mai ales cui. Pînă la urmă s-a ales cu o căsuță și cu un om dispus să-i asigure un trai decent, hrană zilnică, apă și un adăpost pe vreme rea.
Din cînd în cînd tînjește după libertatea de odinioară. Atunci se duce la ușa de la intrare, se ridică în două lăbuțe și încearcă să descuie. A fost atentă și s-a prins că la asta folosesc cheile uitate în broască. Normal că nu reușește și mă roagă cu glasul ăla mic să-i deschid. I-am deschis de cîteva ori. A ieșit pe hol și-a așteptat cuminte la ușa de pe palier, poate-poate vine cineva să-i dea drumul pe scări. M-am dus și-am adus-o înapoi. S-a resemnat. Cred că își dă seama că afară nu mai există decît în caz excepțional, dacă eu nu mai sunt. Sau dacă niciuna din noi nu mai poate plăti rata. E o supraviețuitoare, totuși și sunt convinsă că nu i-ar lua mult să se obișnuiască și în cazul ăsta extrem.
În felul ei felin și independent, mă iubește. Îmi răspunde cînd îi vorbesc, vine în fugă cînd o chem, se tolănește lîngă mine cînd lucrez, îmi fură nimicurile de pe birou cînd are chef de joacă și n-o bag în seamă, se lipește de mine cînd mi-e rău. Aș putea spune că-i dependentă de prezența mea și n-aș greși prea tare, în definitiv, toate animalele devin dependente de prezența mea, după un timp. Azi nu mi-a fost bine și nu s-a urnit de la picioarele mele.
Nu are decît blănița de pe ea pe care o curăță obsesiv de cîte ori crede că s-a murdărit. A făcut doi pui care nu-și mai amintesc cu siguranță de ea. Ea își mai aduce aminte din cînd în cînd, tresare și fuge la fereastră cînd aude pe afară plîns de pisoi. La un moment dat mă distram punîndu-i filmulețe cu pui de pisică. Devenea brusc atentă și alerga să vadă ce se întîmplă, cine și de ce plînge. Era nedumerită că nu descoperă și dădea ocol laptopului, cu frustrarea mamei care știe că-i sunt puii în pericol și nu ajunge la ei. Apoi m-am liniștit, mi-am dat seama că distracția mea e un chin pentru ea. Poate că am avea ceva de învățat dacă suntem puțin atenți la animalele noastre.
Acum plouă și ea urmărește stropii ascunsă printre ghivecele de pe balcon. Din cînd în cînd, cîte o vrăbiuță coboară razant să se scalde în jgheabul plin și parcă-parcă s-ar duce s-o ajute. Stropii de ploaie se sparg tăcuți de barele de metal iar ea îi urmărește atentă cum se împrăștie pe geam. E fascinată de apă, ar sta minute în șir să o privească cum curge și de-aș lăsa-o, cred că ar intra cu mine și la duș.
Mă gîndesc că îmi seamănă, într-o oarecare măsură. Poate că animalele știu să-și aleagă oamenii potriviți, atunci cînd sunt lăsate să aleagă. Doar oamenii reușesc extrem de rar să-și aleagă oamenii potriviți.

• Au, fi-al dracu’ Doamnee, dă-te mă ţîgane jos de-acolo, n-auzi?! Hai, mînca-ţi-aş pulicica ta, că vine tac-tu acu’ şi te ia la omor. Romelee, dă-te mă jos, se aude peste uliţă vocea leneşă şi uşor tabagică a Albei.
• Nu vreau, fă! Dă-mi bani de ţigări, îi răspunde din vîrful dudului fiu-său, Romeo.
  De-l vezi nu-i dai nici zece ani, așa pricăjit este, dar a trecut sigur de doisprezece, chiar dacă n-are nici măcar un certificat de naștere care să-i ateste vîrsta. Poate să aibă cîți ani vrea pielea lui tuciurie, că tot aia e. Nici măcar mă-sa nu mai știe sigur cînd l-a făcut.
  Romeo are veșnic pantalonii rupţi în cur şi fumează ca un turc. Pe cît are pielea de neagră, pe atît are părul albicios, de zici c-a îmbătrînit înainte de vreme, ba chiar și genele îi sunt albe ca niște luminițe aprinse în preajma ochilor, de parcă natura vrusese să se asigure că ochii lui de șarpe pătat au nevoie de lumina lor, altfel scrumul pielii l-ar fi făcut să nu vadă lumina zilei niciodată și să umble tot orb. Nu c-ar fi fost o mare pagubă, și acum degeaba vede, că nimic nu pricepe din ce-l înconjoară, pe creierul lui este un singur șanț circular ca cel lăsat de acul pickup-ului blocat pe o placă de vinil. Are doar prostii în capul ca o bilă rotundă înfiptă strîmb, într-un echilibru precar, în gîtul lung și subțire ca un picior de barză. E slut ca o piatră pe care natura abia învăța să sculpteze oameni cînd l-a zămislit pe el.
  Cînd e singur acasă, se furişează printre bălăriile ce-ascund gardul părăginit, se întinde pe spate şi priveşte pe sub fustele femeilor ce trec pe drum. Dacă trec aproape de el, le şopteşte „Ce te-aş fute, fă”, de se sperie bietele muieri și-și scuipă în sîn de-așa arătare. „De parc-ai avea cu ce, stîrpitură”, îi mai răspunde cîte una mai slobodă la gură şi răspunsul îl face să sară ca un arc în picioare și să-şi dea repede pantalonii jos, să-şi ia puţa în mînă ca să demonstreze că are cu ce. Vecinele i-au învăţat năravul şi ocolesc gardul cu uluci rare de unde pîndeşte puiul de rudar.
  Cerşeşte ţigări la trecători, se ascunde cînd e vorba de muncă şi urlă ca din gură de şarpe cînd aleargă tac-su cu securea de cioplit după el.
• Haide, mo, că ne bate tac-tu pe amîndoi, nebunule, continuă Alba să-l roage cu frumosul şi-l priveşte chiorîş, cu mîna pusă streaşină la ochi. Romele, dă-te dracu jos, n-auzi?
  Tac-su Milică îl bate în fiecare zi iar el îi altoieşte la rîndul lui pe fraţii mai mici, aşa, de răzbunare. Nici n-ar simți că trece ziua fără o bătaie serioasă, dar azi nu-i mai pasă, acolo, între crengile plopului nu-l ajunge nici măcar mîna lungă și grea a rudarului.
  Pînă la urmă, rudărița îl lasă n plata lui și-și vede de ale ei. De sub basmaua decolorată îi ies șuvițe negre de păr nepieptănat, peste frunte e legată cu un şervet alb, burta se revarsă în valuri pe sub cămaşa lungă, înflorată şi o fustă creaţă, pătată de mîncare, se-ntinde peste şoldurile generoase.
  Se așează pe ciuci, își adună fustele crețe în poală și rupe în mîini niște surcele uscate de viță de vie pe care le vîră pe rînd sub ceaunul încins de pe pirostrii. În ceaun fierbe încet o zeamă verzuie pe care vîntul o condimentează cînd și cînd cu fulgi albi de cenușă plutitoare.
  Alba nici nu poate face nimic decît adunată în poziția asta nefirească, cu tălpile goale răsfirate în țărîna încinsă, cu bărbia sprijinită pe genunchi și burta atîrnînd printre picioare. Ai crede că-i soră cu mumia fetei găsită înghețată la poalele muntelui Llullaillaco. Oricum, e la fel de zbîrcită ca mumia, grasă, lălîie și neagră ca fundul ceaunului de pe pirostrii.
  Tare-mi e că tac-su era beat cui cînd i-a ales numele, altfel nu avea cum să vadă albă cu ochi albaștri o arătate de tuci ca Alba. Dar, cum orice cioară-și laudă puiul, avea și Mitu dreptul să-și vadă cioara albă, așa că Alba i-a rămas numele pînă în ziua de azi și vai de cel ce-a-ncercat vreodat să facă mișto de ea, chiar dacă albastrul ochilor s-a transformat într-un căprui pătat ca scoarța de arțar.
  Ar fuma şi ea o ţigară, dar Milică s-a jurat că nu-i mai lasă un ban la vedere. I s-a pus pata rudarului că munceşte ca prostul şi n-are bani de-o bere cînd îi arde buza.
  De sus, din vîrful plopului, Romel se jelește.
• Dă-mi, fă rudărițo, bani.
  Dintre picioarele Albei se ridică, plutitor, răspunsul rostit în crețurile fustei.
• De unde, mo, de unde să-ţi dau dacă n-am? Al dracu’ tu cu zîlele tale de copil, mă omori, mo, mă bagi în groapă.
  Glasul îi răsună plîngăreț, deși pe fața brăzdată de riduri adînci nu se scurge nicio lacrimă. Se apleacă şi mai împinge o mînă de surcele sub ceaun, icneşte şi se ridică cu greu în picioare.
• Fa, Georgeto, ai grijă de ceaonu ăla pînă mă-ntorc, strigă la fetişcana subţire ce mînuieşte cu sîrg un măturoi de nuiele şi ridică un balon de praf în jurul ei.
• Da tu şe faşi, fă mamo? Un’ te duci? o întreabă fata fără să se oprească din măturat. Nu vezi c-am treabă?
• Ia, pînă colea, răspunde evaziv Alba şi iese pe poartă cu călcătura de gîscă leșească pusă la îngrășat. Se uită-n dreapta, se uită-n stînga, uliţa pustie. Oamenii-s plecaţi care-ncotro pe la treburile lor. Mustața blondă a lui Milică nu se arată de niciunde. Alba stă ce stă cu mîinile-n şolduri şi-o ia lipa-lipa cu tălpile goale prin glod, la dreapta, pe uliță. La prima poartă se opreşte, se ridică pe vîrfuri, dă drugul la o parte şi intră în curte.
• Brîndușooo, fa Brîndușo!, strigă prelung, cîntat.
• Ce vrei, fa?, îi răspunde răstit femeia deranjată din somn. Doar ce ațipise și ea în crucea zilei, ca orice boieroaică ce se respectă.
• Ieşi, fa, pîn’afară, că am o vorbă cu tine.
  De după perdeaua lungă se iţeşte capul descoperit cu părul vîlvoi al Brîndușei. Are ochii tulburi și-o privește cruciș pe rudăriță.
• Ce dracu, Albă, plecaşi de-acasă cu legătura aia la cap, eşti nebună?
• Fa rumânco, nu mai poci, mă doare capul faaa, mor!
• Te doare pe dracu. Zi mai bine că-ţi e lene și să respiri.
• Ba mă doare, rumânco, mă doare, mi-e sete și-mi arde buza dupe o țîgară. Dă-mi şi mie un pahar de vin, se scutură Alba de boală cu speranţă în ochii injectaţi.
• Păi nu ziseşi că te doare capul? Cu vin nu-ţi trece.
• Dă-mi fa, mîncaţi-aş, că-ţi munșesc pentru el. Uite-ţi fac un cîrpător.
• Da-l faci tu, fa, sau îl face bietul Milică?
• Da’ dă-l la dracu rumânco, că s-a făcut al dracului Milică. Nu mai vrea să-mi dea un ban, ai de viața mea.
• Păi cum să-ţi dea dacă-i bei pe toţi şi-i dai prostului de fiu-tău să-şi ia ţigări? – o întreabă Brîndușa în timp ce-i pune paharul cu vin în faţă. Hai, dă-l repede peste cap şi du-te că acu’ vine bărbatu-meu şi te ia la goană. Ştii că ăluia nu-i place să te vadă pe aici.
• Ai fa rumânco, că nu fac nişiun rău, ce-i căşună aşa pe mine?, întreabă naiv rudăriţa și soarbe însetată din vinul negru, greu, apoi se aşează comod pe scaun.
• Dă și-o țîgară.
• N-am fă, de unde vrei să am eu țigări? Nu știi că nu fumez?
• Hai, fa, de la omu tău… Ia di colo, din pachetul de după sobă.
• Fă, tu ai ochi care se plimbă singuri prin casele creștinilor? Cum să umblu eu în pachetul omului, crezi că el nu știe cîte țigări a lăsat?
• Ha, că nu le-o fi numărat? Lasă Brîndușo, că nu contează una, acolo. Dă șî la rudăriță, să-l momesc pe tîganu de Romeo să se dea jos din plop, că-l bate ta-su de-l zvîntă dacă-l găsește acolo.
• Ia, fi-ț-ar făcutul al naibilui, că tu ești în stare să storci și ultima picătură de sînge din om, zice lehamisită femeia și-i întinde rudăriței o țigară Carpați, fără filtru, din pachetul păstrat pentru astfel de ocazii speciale în dulapul cu cojoace puse la păstrat pentru iarnă. Omul ei nu le fumează că de cînd stau acolo miros doar a mucegai, molii și naftalină. Alba o înhață și și-o potrivește tacticos după ureche.
• Ai, rumânco… da o şeapă nu-mi dai şi mie? Să pun şi eu în fiertura aia de ştevie, să le dau să umfle burţile, fi-ar ai dracu’, că nu se mai satură. Tii, şe mă doare!, se vaită iar şi clatină abătută din capul legat cu şervet alb. Mă omoară ăştia, Brîndușo, dadă. Mai pune o țîră de vin, să-mi clătesc gura.
• Lasă că nu mori, ce-ai văzut tu drac mort? – o îmbărbătează femeia şi coboară în beci după o ceapă pentru rudăriţă. Îi aduce şi-o poală de cartofi. Na, fa, fă-le şi-o mîncare de cartofi, mai schimbă dracu’ şi tu ştevia aia.
  Rudăriţa zîmbeşte în barbă şi lăcrimează din voce.
• Bogdeaproste, rumânco, că bun suflet de om eşti! Da un pahar de oloi nu-mi dai? Că nu mai am neam şi ăla nu-mi lasă nici un leu, fi-i-ar norocu-al dracu să-i fie! Mă jur pe copiii mei, să-l mănînşe viermii de rudar zgîrşit!
• Taci dracu că munceşte bietul om de nu mai ştie ca să vă ţină pe voi.
• Iaaa, munşeşte, munşeşte, dar ce folos dacă nu ne alegem cu nimic? Ciopleşte toaată ziua pe o baniţă de porumb. Rumânii e ai dracu’, fa, se uită să ia pielea de pe rudar. Dacă ar putea să le facă ălbiile pe gratis, `te-mă-n norocul lor.
• Machea, Albă, tu mă-njuri acum sau ce faci? Nu-ţi e, fă, ruşine?
  Alba tresare, lasă paharul pe masă, strînge repede cartofii și ceapa-n poală și-o ia agale către poartă.
• Nu te-njur io pe tine, Brîndușo, ia pe rumâni, așa, în general. Dacă ar fi toți buni ca tine ar trăi și rudarii bine, fa, da` nu-s, căca-m-aș în ălbiile lor de rumâni. Dă lu Alba și-un pahar de oloi, mînca-ți-aș, că ți-oi aduce-un cîrpător.
  De peste drum, se aude deodată un țipăt lung, apoi Georgeta strigă cît o țin băierele plămînilor,
• Maaamăă! Fă, mamo, sări fă, că căzu prostul din plop! Îu, acu moare, uite-l! Moare, lumeeee, moare nebunu! Romelee, zî mo ceva, nu muri că nici lumînare n-am să-ți aprind și nici rudărița aia nu mai vine, mo, parcă plecă după moarte. Fă, mamo, unde dracu ești?
  Copila se jelește aplecată deasupra corpului jigărit al rudarului care, cu ochii după mă-sa, să vadă dacă-i obținuse și lui o țigară din cerșit, se ridicase pe vîrfuri pe o creangă mai elastică, iar creanga se aplecase și-l lepădase ca pe o povară în țărînă. Fix în cap îi dăduse drumul și Romeo șade acum întins pe spate cu gura căscată și ochii închiși, ca mortul.
• Fugi, Albo, nu te mai moșmondi, fugi că-ți moare băiatul, se agită Brîndușa, trezită de-a binelea. Nu-i vine să alerge pînă-n curtea rudarilor, doar o îmboldește pe rudăriță să se miște mai repede. Rudărița calcă țărîna rar și apăsat, nici vorbă să se grăbească.
• Ia dă-l dracu, mo, că n-are nimic. Prostule ce ești tu, prost, Romele, nu te rugai io să cobori de bună voie? Să vezi bătaie ce mănînci acu, doar așteaptă tu să ajung la tine, țîgan borît ce ești, bombăne-n barbă și strînge tare șorțul în care-și duce povara de cartofi. A dracu rumâncă, mo, un pahar de oloi nu-mi dădu și mie, zgîrcita.
  Lîngă poarta larg deschisă, Brîndușa dă să mai zică ceva, dar n-are aer să-și umezească corzile vocale așa că răsuflă adînc de cîteva ori, de parcă ar vrea să muște bucăți mari din aerul ce nu-i ajunge în plămîni. Simte cum o atinge umbra străvezie a morții și i se taie picioarele. Se sprijină ușor de stîlpul porții, își duce mîna la piept și cade în genunchi. Pe gura larg deschisă aerul tot n-are loc să se ducă pînă în plămîni și nisipul galben se apropie tot mai mult de buzele umede ce vor să muște din el ca dintr-o felie zemoasă de lubeniță.