Hai să ne imaginăm că în familia de alături lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie. Că viaţa lor e plină de lipsuri, că de pe masă lipseşte adeseori şi pîinea, că au copii mulţi şi n-au cu ce-i îmbrăca. Cazurile sunt frecvente. Ce faceţi? Din cînd în cînd, de sărbători, le duceţi ceva de mîncare. Din cînd în cînd îi luaţi pe cei mici la masă cu voi. Din cînd în cînd îi mai împrumutaţi cu bani, dar nu se poate totul la infinit. Sărăntocii mai trebuie să mai şi muncească, nu pot sta să primească doar mură în gură şi să toarne copii pe bandă rulantă. Cu timpul vă faceţi că nu-i mai vedeţi, nu vă mai impresionează suferinţa şi lipsurile lor. Nu-i aşa?

Să ne imaginăm că vecina de alături are un bărbat bătăuş şi nemernic. Poate fi beţiv, poate nu, dar sigur e un bătăuş. Se aud des ţipete, certuri violente, bufnituri din casa lor, ea plînge şi cere îndurare, sau tace, dar o întîlneşti dimineaţa pe scară cu ochii umflaţi şi vineţi. Ce faci?
Eşti discret(ă), te faci că nu observi, o tratezi ca de obicei. De ce să o întrebi cum este? Poate crede că vrei să rîzi de ea. De ce să-i oferi sprijinul? Să te legi la cap fără să te doară? Mai bine reduci relaţia la strictul necesar, ca să nu ai probleme. Dacă înainte vă mai vizitaţi, mai apucaţi să beţi o cafea împreună cît se jucau ăia mici, din momentul în care a apărut cu semne găsiţi pretexte să vă îndepărtaţi, deveniţi brusc extrem de ocupaţi. Aveţi liniştea voastră de bine de rău, ce vă trebuie problemele altora? Pe el îl salutaţi cu deferenţă, ca şi înainte, ba parcă mai merge adăugată şi o umbră de respect, aşa, suplimentar, ca să nu-şi dea seama că ştiţi ce ce-i în stare. Dacă vă treziţi cu el la uşă?
Uite aşa persoana abuzată rămîne singură. La autorităţi nu îndrăzneşte să apeleze, că ăştia vin, rînjesc, dau o amendă şi-o lasă tot cu agresorul.
Ştiţi cum e să trăieşti zilnic cu frica în sîn? O perioadă încerci să-i intri în voie, să faci totul aşa cum îi place, numai că lui nu-i place nimic din ce faci tu. Va găsi tot timpul sămînţă de scandal. O privire, un gest, un zîmbet, un strop de apă pe obraz, o scamă pe haină sau pe covor, o lacrimă. Toate sunt motive de jigniri şi lovituri. Toate.
El nu e fericit decît cînd victima-i zdrobită, la pămînt, cînd vede că lovitura lui a nimerit în plin şi a lăsat-o fără aer. Nu trebuie să fie neapărat pumn. Poate fi vorbă, poate fi abuz sexual. Asta nu e de conceput într-o familie, nu? Cum să spui c-ai fost abuzată sexual de soţul tău, el doar are dreptul asupra ta din moment ce te-a luat.
Zi după zi, persoana aflată în nevoie ajunge să nu mai vadă lumina, totul în jur se întunecă. Nu mai vorbeşte, se ascunde de lume, ajunge să se urască pentru că există şi suferă şi e neputincioasă. Că nu poate pleca, că n-are unde se duce, că nu se poate întreţine singură, că n-are curaj.
Ştiţi cît macină lipsa de curaj?

Te culci cu gîndul să scapi, te trezeşti cu gîndul să scapi. Mintea ta lucrează febril şi nu găseşte nicio portiţă. Atunci singura cale onorabilă să ieşi din viaţa ta mizeră e să-ţi iei zilele. Cînd se înfige gîndul ăsta în creier, nu mai e decît un pas pînă la decizia finală şi totuşi trec ani pînă să-ţi aduni tot curajul ca s-o faci. Ani în care toţi cei din jurul tău ar putea să te ajute. Nu să te ducă la un spital de boli nervoase şi să te lase acolo, ci să-ţi fie alături, să te iubească, să te accepte, să întindă mîna să te scoată din întuneric. Nimeni n-o face, însă. Oamenii sunt prea ocupaţi cu existenţele lor mărunte.
În momentul în care ajungi să ai curajul şi să duci la capăt gestul nebunesc, toţi se miră. Vaaai, că n-am crezut că va face asta. Era cam abătut(ă), dar nici chiar aşa. Ieri am vorbit, părea ok. Se mai certau şi ei ca oamenii, din cînd în cînd, dar cine s-ar fi gîndit că se omoară? Toţi avem necazuri, nimeni nu e fericit, dar uite, noi rezistăm, suntem eroi, mortul de ce n-a putut?
Da măi, mortul e tot timpul vinovat. Vinovat că în singurătatea şi disperarea lui n-a fost în stare să se adapteze, să ajungă erou. Nu l-a ajutat nimeni în timpul vieţii, de ce l-ar înţelege în moarte?

Modul în care polițiștii i-au vorbit Alexandrei cînd a cerut ajutor, sau bunicilor Elizei cînd au reclamat dispariția mi-a adus aminte de un incident petrecut acasă acum cîțiva ani. Era la începutul verii, cînd se prășește porumbul și-n anul acela tata avea cîteva rînduri de porumb pe o jumătate de parcelă, în Cot. Pe cealaltă jumătate avea lucernă. Într-o dimineață a încărcat căruța cu oameni tocmiți și-a plecat la prășit. Cînd a ajuns acolo mare i-a fost mirarea să-și găsească lucerna cosită. Nu așa, de-o căruță de dat la vite, ci toată lucerna. Hoțul nu se încurcase, băgase cositoarea și-i pusese la pămînt toată lucerna, o balotase și atunci o încărca liniștit în remorcă să o ducă acasă, ca de pe tarlaua lui. Tatei i s-a făcut rău cînd a văzut, că nu e un om prea răbdător. S-a dat jos, s-a certat cu hoțul (pe care-l cunoștea, era din sat, normal), a dat și oamenii jos, merindea și s-a dus glonț la poliție să reclame furtul.
Agentul l-a luat în primire de cum a ajuns și l-a trimis la primărie să-i aducă adeverință care să demonstreze că parcela aia de pămînt este proprietatea lui și că e cu adevărat plantată cu lucernă. Nici plîngerea nu a vrut să i-o primească, l-a trimit la plimbare. Bietul tata, ce era să facă, a mers la primărie și-a luat adeverința. Între timp a mers la o mătușă care l-a ajutat să scrie și-o plîngere decentă, să nu se mai trezească întors sub cine știe ce pretexte. Precizez că tata avea la vremea aceea 72 de ani.
S-a întors cu hîrtiile, polițistul lipsea. Era plecat în pauza de masă. De la consumarea incidentului trecuseră deja cîteva ore bune, flămînzise și bietul organ, om și el. Polițistul rămas în sediu n-a vrut să-i înregistreze plîngerea că nu era cazul lui. Bătrînul a trebuit să aștepte pe hol mai bine de o oră, pînă cînd s-a întors domnul polițist proprietar de caz.
Cînd a venit și l-a văzut pe tata, s-a strîmbat. Îi strica siesta. L-a întrebat dacă are martori. Avea și martori, că dacă nu avea, nu conta că a prins hoțul în fapt. Dacă avea era bine, așa că trebuia să ure în căruță să vină și cu martorii, ca să dea declarații în fața organului, dar neapărat pînă în ora 16, hai 16.30, că după aceea nu-l mai găsește.
S-a urcat tata în căruță, a mers la cîmp, a dat naiba ziua de prașă și s-a întors cu oamenii să dea declarație. Mulțumit, polițistul a înregistrat cazul și i-a zis tatei că e fericit c-a pus mîna pe hoțul ăla, că de mult îl urmărea, dar nu avea nimic concret la dosar. M-am întrebat și atunci, mă întreb și acum, cum puii mei îl urmărea, ședea noaptea la colțul casei, privea pe geam cum își ia cina și-și regulează nevasta, cum își bate copiii? Cum l-o fi urmărit? Din birou, pe cameră? Nu mai știu ce s-a întîmplat cu hoțul, știu doar că a venit la tata și l-a rugat să-l ierte că nu mai face și drept dovadă i-a adus o căruță de lemne pe gratis. A fost de admirat, putea să-l bată să-l lase nenorocit pe viață că hoțul era în putere iar tata un bătrîn slăbănog. L-a iertat tata.
Știu, comparația e forțată. Una e un pedofil criminal, alta e un camion de lucernă. Voiam să scot în evidență doar modul în care unii polițiști aleg să-și facă treaba nu doar acolo, ci cam peste tot în provincie.
N-am scris asta atunci. Și pentru că era nedrept și pentru că eu am cunoscut și altfel de polițiști. Acum aproape 3 ani am sunat pentru prima dată la 112 pentru că viața ne era pusă în pericol.
Stăteam cu chirie, undeva în Militari. Proprietarul apartamentului era un tînăr de vreo 27-28 de ani, o așchie de om ciudat, cam pierdut de lumea asta. Apartamentul îl moștenise de la bunica lui și-l folosea ca sursă de venit. Unica, dealtfel.
Într-o dimineață, cînd eram în costumul Evei și mă pregăteam să intru la duș să plec la birou, am auzit că cineva încearcă o cheie în ușă. Am înghețat pe moment, apoi m-am strecurat în dosul uși și m-am uitat pe vizor. Era proprietarul apartamentului, mai slab și mai prăpădit ca totdeauna. Am învîrtit ușor cheia în broască, astfel încît să nu poată fi scoasă din afară și m-am strecurat tiptil înapoi în baie. La ușă a rămas Kara. Am crezut că o să plece dacă vede că nu poate intra. Ei, n-am crezut bine. Cînd am deschis să mă duc la birou el stătea pierdut așezat pe o treaptă în capul scărilor. Mi-a zis că e supărat, că s-a certat cu maică-sa și l-a dat afară din casă, că n-are unde să stea și n-a mîncat nimic de 24 de ore. Era de plîns. L-am invitat în casă și i-am dat ceva să mănînce, încercînd să-l liniștesc și să-l fac să se întoarcă la casa lui. N-am reușit. Omul venise să-mi spună că trebuie să plecăm, că el la mă-sa nu se mai întoarce și vrea să se mute acolo, în locul nostru. Parcă a aruncat un trăznet în capul meu. L-am sunat pe fiu-meu, ăla s-a enervat, ne-am apucat să căutăm o soluție alternativă și eu n-am mai plecat la birou, m-am apucat să împachetez. Nici de individ n-am scăpat, l-am cazat pe canapeaua din sufragerie, că mi-a fost milă să-l dau afară. Greșeala mea. Nici n-aș fi reușit, sinceră să fiu.
În fine, ne-a dat termen să ne mutăm în 5 zile, dar a doua zi a început deja să se poarte ciudat. Vorbea singur, se certa cu cineva imaginar, făcea scenarii cu voce tare. Eu eram singură cu el în casă, îmi luasem liber să împachetez, să sun la firme de imobiliare, să caut casă, fiu-meu era la serviciu. Cînd apăream în raza lui vizuală tăcea și se prefăcea că doarme. Kara stătea călare pe el și plîngea, era o situație care mă speria și n-am știut cum să reacționez.
M-am gîndit să închid cîinele să nu-l mai deranjeze, dar mi-a fost teamă să rămîn doar cu el. Pînă seara starea lui s-a înrăutățit, s-a dus în baie, s-a așezat de-a curmezișul în cadă cu picioarele spînzurate în afară, rîdea, se încuraja, vorbea cu acel cineva din capul lui, punea planuri la cale. A venit fiu-meu și a reușit să-l liniștească puțin că i-a făcut țigări. Un pachet de tutun a prăpădit pe el într-o oră.
Cînd n-a mai avut țigări a devenit violent. A început să înjure, să ne amenințe cu cuțitul și să urle să ieșim din casa lui. A venit Vlad, vecinul nostru de doi metri și 120 kg și-a vrut să-l bată. Fiu-meu era așa nervos că abia l-am ținut să nu-l dea cu capul de pereți.
Am sunat la 112, eram convinsă că rezolvarea nu e în agresarea amărîtului, ci în ajutorul autorităților. Mă temeam că tot ei o să plătească dacă individul pățește ceva. Mi-a răspuns o doamnă cu voce de centralistă de pe vremuri, i-a spus ce problemă am, m-a întrebat unde vreau să-mi facă legătura, la salvare sau la poliție, eu habar n-am avut ce să-i spun. A ales tot ea să-mi trimită și una și alta.
Mi-a făcut pe rînd legătura, întîi la salvare și apoi la poliție. Au venit întîi sectoriștii de la secția de peste stradă. Imediat au ajuns, nici n-am apucat bine să le povestesc băieților ce-am vorbit. Pot să spun că oamenii s-au purtat impecabil. Au intrat, unul l-a luat în primire pe idiot și s-a închis cu el în bucătărie, celălalt a venit să vorbească cu noi și să mă liniștească pe mine.
Între timp a ajuns și salvarea, cel mult 10 minute au trecut de cînd au apărut polițiștii. L-au urcat în salvare. s-au întors, au scris proces-verbal, l-am semnat și au plecat în treaba lor. Amabil, cu empatie, calm, profesionalism. A doua zi au sunat să ne întrebe cum suntem și să ne țină la curent cu starea individului. Era în sevraj și s-a dovedit a fi unul din cei pe care-i aveau în vizor pentru droguri grele.
Ofițerul care a instrumentat cazul a mai sunat de cîteva ori să întrebe una alta, chiar și după ce ne-am mutat, să-l cheme la secție pe fiu-meu să dea declarație cu pretențiile, să mă sfătuiască cum să mă comport cu alți proprietari, să-mi spună ce drepturi am cînd am închiriat un apartament.
Se poate și altfel, să știți. Sunt și polițiști care-și iau în serios profesia, oameni care și-au dus la capăt sarcinile zilnice, chiar și cu scuipatul nostru pe obraz. Să nu uitați asta. O instituție se poate curăța, eu sunt convinsă că și ei vor asta. Depinde de șefi, de politicieni, de noi, în definitiv. Să nu tăcem.