E aproape imposibil să găsești un echilibru între dragostea de tine, egoistă și vindicativă și dragostea pentru celălalt.
Oamenii le confundă de obicei și au impresia că iubesc atunci cînd pretind, de fapt, atenție.
Abia cînd înveți să renunți la tine și la visele tale pentru binele și visele celui de alături, dai dovadă că ai învățat să iubești deplin, că ai avut destulă răbdare ca dragostea ta să se coacă ca un fruct parfumat în miezul verii.
Paradoxul e că atunci cînd tu renunți la tine pentru persoana iubită, ea are impresia că i se cuvine sacrificiul și pleacă mai departe, nu-și mai regăsește idealurile în lipsa ta de egoism.
Dragostea nu-i egoistă, nu pizmuiește, nu pretinde, nu urăște, nu face rău, nu se mîndrește, nu îngrădește și nu oricine o poate trăi.
Frânturi de gând
Măsură
Pentru tine timpul se măsoară
egal, în zile şi nopţi.
Drumuri şi oameni de zi,
stele şi odihnă de noapte.
Pentru mine ziua se măsoară
în bătăi de inimă,
uneori mai repezi, tumultoase,
alteori liniştite, adînci,
ca apa rîului printre stînci.
Doar nopţile mi se măsoară
în stele adunate-n carul mare
şi cîntec de privighetori.
Din cînd în cînd, cînd cerul
e senin şi luna-i nouă, nopţile
îmi ţin cît o îmbrăţişare,
pînă în zori.
În abur de cafea
Mă trezesc greu, lumina doare. Mă ridic, dau drumul la apă-n cadă şi pun ibricul pe foc pentru cafea. Parcarea e pustie. Un vânt furios o mătură de la un cap la celălalt în timp ce chinuie crengile amărâţilor de copaci scăpaţi cu coroana neatinsă de drujbele ADP-ului. Praful aleargă grăbit dintr-o parte în cealaltă a aleii, se loveşte de ziduri, se aşează pe maşinile parcate cuminţi şi lăsate în părăsire în mijlocul oraşului ce pare fără viaţă. Toată agitaţia specifică Bucureştiului a dispărut.
De după colţ apare un ţigan pitic. Calcă apăsat, cu picioarele prea scurte pentru trunchiul cu spatele drept, de parcă ar fi mândru de dimensiunile-i liliputane. În spatele lui, ţiganca cu fuste înfoiate de vânt, resemnată, cu capul în pământ, trage după ea un cărucior pe care se odihneşte gras un sac uriaş plin cu gunoaie. Ţiganul fumează.
După câteva minute apar şi copiii. Băiatul, petecit şi murdar, trage fratele căruţului de mai devreme. E mai gol, dar parcă mai greu pentru trupul subţire ca trestia. După el calcă arar o fată rufoasă îmbrăcată cu o haină veche, ale cărei mâneci îi flendure prea lungi pe lângă corp. Târăşte o pereche de adidaşi scâlciaţi, mărimea 40, culeşi probabil dintr-un tomberon.
Îi privesc cum înaintează, cu vântul în faţă. Furios, acesta geme şi încearcă să le pună piedică. Ajung cu chiu cu vai la următorul tomberon. În urma lor, doi pensionari s-au încumetat să ia furtuna-n piept. Mişcările le sunt îngreunate de rafala puternică ce se luptă să-i întoarcă în case.
Sub geamul meu, liliacul plânge biciuit de vânt. A deschis lăstari proaspeţi cu embrioni de floare şi-ascultă acum trist mugetul viscolului ce-l ceartă. „Prostule” Nu puteai să mai aştepţi?”
Am vaga senzaţie că m-am trezit după un cataclism pustiitor. Aşa trebuie să se fi simţit supravieţuitorii de la Hiroshima. Parcă joc într-un horror mut. Mă scutur.
În ibric apa dă în clocot. Umplu casa cu aromă proaspătă de cafea. În casă-i cald şi bine. Parcă nu aş ieşi să dau piept cu viaţa azi.
Ilogic
Nu există o logică a îndrăgostirii, te îndrăgosteşti şi gata, te-a legat fedeleş, nu mai ştii de respiri au ba, de e zi sau noapte, nu vezi gropile şi dai în ele, cazi şi zîmbetul ăla de retardat nu te părăseşte nici dacă-ţi rupi piciorul. El poate să fie oricum, chel, ştirb, chior, gras, să tragă un picior după el, poate să se uite cruciş, nu contează, ţie ţi se pare rupt din soare. E fatalitatea şi cînd se întîmplă să-ţi pună ea piedică, nu mai scapi orice ai face. Rău este că dragostea asta oarbă nu te păleşte cît eşti necoaptă (adică atunci e ca o joacă, ispitele-s multe şi criteriile de îndrăgostire sunt altele), nu ţi se arată de la început să ştii sigur „gata, de-acum altul nu mai există”. E ca andropauza, te lasă să te faci de rîs de cîteva ori, abia apoi îţi dă lovitura de graţie.
Relaţia poate să meargă sau nu, depinde cum ţi-au picat cărţile. Glumesc.
Atunci cînd doi oameni maturi se întîlnesc duc în spate toate iubirile şi eşecurile trecute şi aduc cu ei tot bagajul de trăiri trăite din care mai extrag cîte ceva şi pun în balanţă cu ceea ce primesc acum, aici. Uneori balanţa înclină către trecut, mai ales temerile atîrnă greu şi atunci lanţul de iubire se rupe ca o aţă de papiotă, din aceea de-o cumperi din Europa la ofertă. Degeaba-i mai faci nod, nimic nu mai e la fel de clar ca la început, rămîne nodul şi ăsta macină şi macină, pînă sapă o prăpastie de netrecut la mijloc, între tine şi el. Vă despărţiţi.
Rămîi singură, plîngi puţin (dacă eşti mai instabilă pui şi de-o depresie, că cine nu le-a făcut pe toate nu e om), înjuri mult, îl înjuri, îl acuzi, i-ai sparge capul de-ai putea, apoi uşor-uşor te linişteşti şi te întrebi unde-ai greşit. Uneori descoperi fisura în bagaj, alteori nu. Cert e că după un timp îţi trece şi-ţi aduci aminte momente pe care le sărbătoreaţi împreună. Ziua voastră, a lui, a ta, melodia voastră, dansul vostru, cafeaua voastră, totul are aşa un iz vechi de „a fost odată în doi”.
Îl ierţi, te ierţi şi din cînd în cînd te întrebi „Oare, el se mai gîndeşte vreodată la mine, la tot ce-a fost unic şi irepetabil între noi?”. Şi-o mai aduce aminte măcar în vis cum îţi spunea „tu eşti minunea din viaţa mea, te voi iubi şi dincolo de moarte”. Vine inevitabil un moment în care gîndul îţi fuge peste ani, înapoi şi te ispiteşte cu „Ce-o mai face EL? O fi sănătos? O fi iubit? O fi fericit?”. Te trezeşti că-i doreşti să fie bine chiar dacă tu, după el, n-ai reuşit să mai treci vreodată pragul dintre tine şi altcineva.
Asta se-ntîmplă doar dacă ai iubit aşa cum doar o singură dată se iubeşte în viaţă, total, definitiv, secetos şi dacă tot ce mai poţi da după aceea e o carcasă goală în care doar teama de singurătate te face să mai aşezi din cînd în cînd cîte ceva.
Aniversară
A fost un timp cînd ziua asta mi-era cea mai dragă sărbătoare. A fost… Calendarul meu delibro o mai păstrează şi acum, nu m-am îndurat să fac nicio modificare în el Îmi aduce aminte an de an, cu patru zile înainte, „în familia ta se apropie un eveniment important”, apoi pe 31 „azi ai sărbătoare în familie”, exact ca atunci cînd îmi anunţă comemorarea căsniciei mele şi a fostului meu soţ. L-am trecut decedat şi calendarul, fidel, îmi aduce aminte de fiecare dată că trebuie comemorat momentul. Aşa şi cu ziua ta… de parcă aş putea uita, de parcă ceva din mintea mea sau din sufletul meu s-ar fi îndurat să lase ceva în urmă. Da, mi-am adus aminte de fiecare dată, chiar dacă nu am zis nimic. În gîndul meu ţi-am urat de bine totdeauna, am trimis de fiecare dată un gînd bun, aşa cum făceam odinioară cînd ştiai să le citeşti şi le aşteptai privind în zare. Mai ţii minte? Îmi spuneai „mulţumesc, puiule, doar tu ţi-ai adus aminte” şi mie mi se strîngea inima că erai atît de departe şi atît de singur înconjurat de atît de mulţi oameni. Au fost ani frumoşi, nu-i aşa? Au fost, oare? Încă mă îndoiesc. Îmi aduc aminte toată dragostea de parcă a fost ieri, tot focul, toată pasiunea cu care ne îmbrăţişam cînd ne întîlneam, buzele tale fierbinţi, săruturile, o Doamne… săruturile acelea. Puteai să-mi spui „pleacă, nu te mai vreau” şi ele te trădau de fiecare dată. Gura ta îmi striga „rămîi, te iubesc atît de mult” cu fiecare sărut apăsat, cu fiecare respiraţie tăiată. Ştiam, simţeam că trebuie să rămîn. Şi apoi, te iubeam atît de mult, că numai gîndul că o să rămîn fără tine mă sufoca. Doamne cît te-am iubit şi cît a durut iubirea ta! Fiecare minciună, fiecare speranţă deşartă, fiecare ceartă aiurea plecată de la suspiciuni neîntemeiate mai înfigea cîte un pumnal în piept. Eram toată numai găuri, curgea sîngele şuvoi pe străzi, era cald, sărat, ca lacrimile ce nu mi se uscau zile în şir. Iubirea asta m-a epuizat, m-a lăsat seacă, ca o nucă găunoasă. Şi tot aş fi vrut să dureze veşnic, să nu se termine nicicînd.
Mi-ai fost binecuvîntare şi blestem, am ars cu tine ca o lumînare aprinsă la ambele capete, mai aveam puţin şi mă topeam de tot, rămînea de mine doar lacrima de ceară. Poate c-ar fi fost mai bine decît acum, cînd am rămas un rest cît un deget de copil, cu lacrimi de ceară întărite pe margine, bună de nimic. Nici măcar un tremur de lumină în serile fără lună nu mai fac. Ştiai, ţi-am spus că e tîrziu, te-ai încăpăţînat să-mi demonstrezi contrariul, ai crezut că-ţi va fi mai bine acolo, departe. De cînd îţi pregăteai plecarea? De cîţi ani? Ştii cît m-a durut minciuna? Găsisem semnele, le interpretasem corect, puteai măcar să fii corect şi să recunoşti. Ai negat pînă în pînzele albe, m-ai tăvălit pe jos, ai şters noroiul de pe tălpi cu dragostea mea. Îţi spuneam „fără tine n-am să pot trăi, nu mai am de ce, viaţa mea se termină aici” şi rîdeai, „ba o să mă uiţi şi-o să trăieşti”, îmi repetai, convins că-i doar o dramoletă de budoar. Am supravieţui, aşa cum am supravieţuit tuturor încercărilor în viaţa asta. Am supravieţuit, dar de trăit n-am mai trăit de atunci. Mi-au trebuit doi ani să ies din depresie, m-am agăţat şi cu dinţii de viaţă, de fiecare respiraţie. În timp ce tu mă urmăreai din umbră, eu încercam să mă conving că n-am să te mai văd niciodată bătînd la uşa mea, că nu vei mai urca niciodată scările pînă la etajul 4 al blocului de pe Ion Mihalache, doar ca să-mi vezi surpriza din ochi. Am încercat, crede-mă că am încercat şi să trăiesc, şi să iubesc, şi să te uit, doar că… iubirea nu vine cînd o chemi, vine cînd vrea ea şi te leagă de cine vrea ea, fără să te întrebe. Sunt singură şi voi rămîne singură tot restul vieţii, probabil. Nu mai pot avea încredere în nimeni, nici măcar în mine. Ce-aş mai avea eu de oferit, cînd ţie, căruia ţi-am oferit totul, nu ţi-a fost de ajuns?
N-am vrut să-ţi scriu, dar mi-am dat seama că împlineşti o vîrstă rotundă şi-ar trebui să-ţi urez „la mulţi ani” în viaţa ta normală de acolo. Ţi-e bine, oare? Ai făcut o vîrstă… să fii sănătos şi fericit, de poţi, să mai apuci s-o rotunjeşti de cîteva ori.
Te rog să nu-mi răspunzi, nu are rost. Îţi scriu ca unui mort, nici nu ştiu de voi trimite vreodată scrisoarea asta, poate o voi închide-ntr-o sticlă şi-o voi da mării cu prima ocazie. Doar ea a ştiut cît te iubesc în dimineaţa aceea strălucitoare de martie. A fost în altă viaţă, nu-i aşa? E clar că nu în viaţa asta s-a întîmplat, în viaţa asta e doar regretul şi singurătatea. Ştii că ea şi tăcerea mi-au devenit cele mai bune prietene?
Tu să mă uiţi
Tu să mă uiţi
chiar de-am crezut cîndva
în dragostea ta,
că nu e piatră să rămînă-n loc
cînd apa loveşte furioasă în ea.
Tu să mă laşi
şi lacrima nu-ţi pice
cînd din înalt o turturea se va opri
şi zborul îşi va odihni
pe umărul tău,
nu-i sufletul meu,
nu, el a murit atunci, demult
cînd ochii tăi l-au săgetat
şi ai plecat.
Tu să iubeşti
şi să trăieşti
doar eu am dreptul să mor cu primii
fulgi ce-ţi vor atinge ochii
ca buzele mele.
Ce-ar fi
Ce-ar fi de mîine ne-am trezi
şi am afla
că lumea s-a schimbat definitiv
şi s-a întors la început,
pe vechiul drum?
Pămîntul invers s-ar roti
şi soarele ar răsări
de la apus,
în vară ar ninge ca-n poveşti
şi-n iarnă teii-ar înflori,
de-aramă primăvara ar fi
şi toamna ar purta pe frunte ghiocei,
ca o doamnă din alt veac
demult apus
iar noi ne-am naşte bătrîni
şi-am merge şontîc spre tinereţe,
apoi am alerga în sprint uşor
către adolescenţă şi ne-am încheia
apoteotic drumul în uterul matern,
transformîndu-ne într-o zi în celula
ce nu se mai divide.
Şi totuşi, ce-ar fi dacă-ntr-o zi,
pămîntul s-ar opri
şi soarele ar îngheţa stingher
la răsărit?
Aş putea
Aş putea fi vultur,
să despic zarea cu aripile,
aş putea transforma apa în vin,
luna în soare,
aş putea aduce ploaia,
aş ninge cu fulgi mari,
aş trage marea mai aproape
şi muntele aş putea să ţi-l aduc
cu brazi, cu turme, cu flori de colt
şi doi măgari cu urechi mari.
Tot aş putea, de m-ai vedea,
dar tu eşti orb
şi în întunericul din ochii tăi
sunt doar biet miriapod
fără culoare.
Roata
Într-o seară am inventat roata.
A ieșit o minune perfect rotundă,
strălucitoare ca o lună plină
cu spițe subțiri de argint,
eram convinși că nimeni,
niciodată,
nu mai văzuse o roată perfectă
ca a noastră.
Urc
Sunt mica ciocîrlie
îndrăgostită de soare,
urc în fiecare dimineaţă
drumul pînă la tine
şi sper să ajung să-ţi ating
cu aripa o rază.
Îmi scald privirea în cerul
ochilor tăi, cînd ziua se sărută
cu noaptea, zorile mă duc
mai aproape de tine şi urc
mereu, chiar de ştiu
că flacăra ta mă va preface,
cîndva, în scrum.
Amăgiri 