De vrei să ştii cine sunt,
priveşte-mă în ochi.
Vezi tristeţea din spatele zâmbetului,
lacrimile din umbra pleoapei,
durerea ce-mpinge cuvintele afară.
De vrei să ştii cine sunt,
ascultă ţipătul mascat de râs,
citeşte dincolo de cuvinte,
desluşeşte ce nu am spus încă
să nu deschid răni vechi, adânci,
dureroase.
De vrei, cu adevărat, să mă cunoşti,
ascultă susurul apei la lăsarea serii,
murmurul vântului prin frunzele pădurii,
zumzetul albinei când intră în stup,
şoaptele purtate de valurile mării.
Distinge lacrima
din picătura rece de ploaie de toamnă,
surâsul îngheţat în primul fulg de nea
topit în palma unui copil fericit,
priveşte înaltul cerului.
Dă la o parte norii ce acoperă soarele,
salută omul din lună, numără stelele.
Vei auzi, poate,
ce nimeni nu-ţi poate spune,
vei vedea ce nu se arată oricui
şi vei înţelege de ce uneori
durerea se revoltă în lacrimi
aruncate pe obraz
şi vorbe plânse-n neant.
Abia atunci judecă-mă, ridică piatra
şi loveşte-mă,
dacă te simţi suficient de bun.

Îmi plouă uneori.
Picurii cad pe rând, sâcâitori şi reci.
În jurul meu se-adună bălţi întinse, cenuşii.
E trist şi-i lacrimă ce doare.
E oboseală veche peste bătaie de inimă furată.
Cât o clipire, cât o aripă de colibri în zbor.
Mi-e frig.
Mi-ascund privirea şi mi se face dor de ploaie pe mare,
de dulce şi sărat amestecate peste amar adânc.
Dor de petală albă, plânsă,
de bradul din munte sub stropii de cer.
Dor de munte sub ceaţă, dor de-o inimă-n palmă.
Aş vrea să înţeleg.
Când inima bate în palmă,
mintea de ce nu adoarme? 

Între cer şi pământ e un colţ de-amar
jumătate rai, jumătate iad.
E ţara oamenilor străvezii.
Locuim pe o balanţă veche
cu două talgere ruginite
atârnând într-un echilibru precar.
Închid ochii şi-aşez piciorul încet,
pe muteşte sperând
să-l aşez pe-o bucată de rai,
îmi e teamă de iad.
Pasu-mi înclină totdeauna balanţa
în partea ce grea şi mă văd obligată
să aşez şi celălalt picior
pe talgerul de alături,
să calc pe amândouă egal,
de vreau să-mi păstrez
echilibrul precar.