Nu mă iubi cum ai iubit
de-atâtea ori până la mine,
sădeşte-mă şi lasă-mă
să-ţi cresc în bătaia inimii.
Aş prinde rădăcini
şi ţi-aş umbri ochii răniţi
de lumina crudă a dimineţii.
Adapă-mă cu roua nouă a buzelor
şi-ţi voi veghea somnu-nsorit
în fierbinţeala albă a nopţilor.
Nu mă iubi cum ai iubit
alte femei cu sânii plini
şi coapse păcătoase.
Ajută-mă să mă nasc
din visele arse
în cercul de foc al fiinţei tale.
Să nu te-ncrezi
în ochii mei înstelaţi.
Sunt Fata Morgana, plutesc
ca o umbră-n deşert
şi-ademenesc cu oazele mele-nverzite,
călători cu buzele fripte
de arşiţă.
Să nu te laşi ademenit
de cântecul meu de lebădă.
Pe-un mal de Rin
sunt Lorelei, glasul meu
minte marinari încercaţi,
orbiţi de strălucirea de aur
a părului meu.
În gura-mi cu râuri de miere,
să nu crezi.
Mii de poveşti izvorâte pe rând
din buze de fragă, frâng noapte de noapte
voinţa regelui ce altfel
ar fi ucis-o pe Seherezada
după 1001 de nopţi.
Să nu crezi
în fiinţa mea de lumină şi fum.
Eu nu exist,
sunt doar o iluzie menită
s-ademenească,
prin vise de dor.
călători rătăciţi prin viaţă.
Mi-e dor şi doare
dimineaţa ce-albeşte cerul
cu zorii ei,
zi după zi, egal şi trist,
neîncetat.
Întâi las lacrima să pice.
O şterg cu degetul de pe obraz,
apoi
descopăr ochii vii ce mulţumesc
cu verdele lor lui Dumnezeu
că m-a trezit pentru încă
o zi.
Mi-e dor şi doare
fiecare gând ce se întoarce
trist
acolo unde am aflat, efemer,
ce-nseamnă să fii
fericit.
Amăgiri 