Despre iubire


Cineva a zis odată că dragostea ține trei ani. A mințit, cu siguranță. De fapt, cred că mulți dintre voi s-au prins deja de asta.
Problema e că oamenii confundă dragostea cu îndrăgostirea, cu acea perioadă plină de dorințe și de clocot al sîngelui, în care nu vezi nimic în jur, nu-ți dai seama ce defecte are adoratul/a, îndepărtezi pe oricine nu îl/o adoră la fel ca tine. Perioada aia oarbă în care mintea e cel puțin amorțită și vorbește doar sîngele ce clocotește în vene. Nu inima, nu! Asta cu inima e o confuzie gravă. Atunci vorbește doar sexul, dorința de apropiere trupească, restul o veni pe parcurs, sau nu. Tare nestatorinică e îndrăgosteala asta. Te arde în stomac dacă el își aruncă măcar o privire la alta și faci scenarii nebunești în care o supui la chinuri de neimaginat pe inconștienta care ar vrea să-i vorbească. Unele rămîn obsedate toată viața (că gelozia e o obsesie, o boală mintală, totuși), altele se vindecă pe parcurs și l-ar da cu mîinile amîndouă, numai să scape de el. Ar plăti și recompensă.
Ei, perioada aia de îndrăgostire, frumoasă și înflăcărată ține puțin. Uneori doar pînă după prima întîlnire serioasă. Alteori, trei ani. Ăsta e maximul pentru un om tînăr, cu dorințe normale, în funcție de modul în care partenerul știe să întrețină flacăra. Apoi intervine rutina, obișnuința și jarul se domolește, se acoperă de cenușa arderilor ce-au fost.
Acesta e momentul de ruptură dacă, între timp, nu a intervenit dragostea adevărată, așezată, cea care-i mai presus de sex și frămîntare trupească.
Iubirea aia care te face să zîmbești cînd chipul lui îți vine întîmplător în minte, care te încălzește pe dinăuntru un pic altfel decît dorința sexuală. Nu te umezești gîndindu-te la ce și cum ți-ar trage-o, ci ți se umezesc ochii de drag doar simțindu-l aproape. Te face să-i iubești și neputințele așa cum îi admiri calitățile, te face să îi aduni șosetele fără să i le arunci în cap, să lași capacul de la toaletă pentru că știi că el are alte nevoi decît tine și divergența asta nu e un capăt de țară. Nici măcar tubul de pastă de dinți strîns de la jumate nu mai e un capăt de țară, îl aduni la un luc în fiecare dimineață și-ți permiți să-l înjuri în gînd cu drag ”f*tu-te iubire, cît de idiot ești de nu poți învăța atîta lucru?”. Dragostea te face să-i gătești felurile preferate, chiar dacă ție nu-ți plac sau nu-ți mai fac bine. Bucuria lui te încălzește. Te face să-i observi toate imperfecțiunile și să vrei să i le săruți. Un rid nou, fruntea mai lată, părul mai rar, barba albită, te doare cînd se îmbolnăvește, îți tremură inima să nu cumva…
E valabilă și reciproca, să știți, chiar dacă trăirile și conștiința sunt puțin diferite.
Ei, sentimentul ăsta nu moare odată cu dorința sexuală și nu migrează niciodată către alt potențial partener. Dacă e întreținut, durează o viață. Și dincolo de viață. Durează o viață și-o moarte. Nu-ți poți închipui nici moartea fără el, dacă chiar ai întîlnit persoana aia unică, sufletul pereche, întregul tău. Probabilitățile sunt mici, dar există. Bunica mea a suferit atît de tare după moartea bunicului că într-un an s-a topit pe picioare și am îngropat-o lîngă el într-un sicriu mai mult gol. Avea puțin peste 30 de kg, dar zîmbea. A murit cu numele lui pe buze.
Cînd oamenii nu se potrivesc e trist, că pînă și sentimentul ăsta minunat moare. Moare în chinuri. E o tortură pe care o suporți ani mulți, care te ucide și pe tine încet, te transformă, încît în momentul ruperii nu mai ești același om. Trăiești, ești un supraviețuitor, răspunzi la același nume, ai același înveliș, dar ești altul. Mai poți iubi, te mai poți îndrăgosti, normal. Niciodată la fel. Niciodată.
Doar îndrăgostirile sunt identice, astea sunt copiate la indigo. Iubirile sunt unice, n-ai să întîlnești două la fel. Fiecare are amprentele, trăirile, toleranțele și durerile ei. Ai cîte una pentru fiecare om din viața ta. Dacă ai înțelepciunea să accepți de la început că pot muri înaite de vreme, că nimic nu garantează ”pînă moartea ne va despărți”, ai șansa să fii fericită, trăindu-le, observîndu-le, gustîndu-le pe fiecare în parte și bucurîndu-te de fiecare zi ce trece mai bogată cu puțin din sufletul tău.
Îndrăgostiți-vă, oameni buni, dar nu rămîneți așa. Nu căutați doar efemeritatea clocotului de foc, îndrăzniți și mergeți mai departe, treceți de nisipurile mișcătoare ce mărginesc iubirea, îmbogățiți-vă. Pînă la urmă, cînd vine sfîrșitul, doar dragostea rămîne. O povestesc alții mulți ani după ce nu mai ești.
Neața
PS. Într-o altă dimineață o să vă povestesc cum e cu iubirile ce apar după 40 de ani.

3 gânduri despre „Despre iubire

Lasă un răspuns la aripăînzbor Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.