Despre toate şi nimic. De oameni


Pe vremuri…. Wow, cum sună asta! Am vrut să spun „pe vremea mea”, mi s-a părut însă c-aş fi mai tânără decât expresia şi nu mi se potriveşte. Acum am dat-o direct cu oiştea-n gard, că vremurile alea pot fi imemoriale. Să revin, zic.

Am copilărit la ţară, într-un sat destul de mare din lunca Dunării. Era atât de mare că nu mai avea nevoie de alte sate ca să formeze o comună, aşa că era el şi sat şi comună la un loc. De la mine până la Dunăre sunt ceva mai mult de 4 km. De la bunicii mei la Dunăre era cât un Jieţ cu apă limpede. Nu-mi plăcea la noi, „în Deal”, era totul aliniat, bine măsurat, împărţit, parcelat, astfel încât noi să nu avem curtea mai mare ca vecinul Menghis şi nici ca vecina Dorina, din faţă.

La bunici satul se numea „în Vale”. Adică, satul vechi, cum ar veni. În Vale nu era neapărat mai jos decât în Deal, ci mai aproape de Dunăre cu vreo câţiva km. Aşa se împărţeau pe vremuri distanţele, iar străzile nu aveau denumiri pompoase ca acum când noi stăm pe strada Plevnei, ca-n războiul de independenţă. Atunci oamenii stăteau pe Nisip, pe Vârâţ, în Balta lui Pică. Nume mai apropiate de ei, de viaţa de zi cu zi. Uliţa era îngustă, casele mai apropiate una de alta, nisipul mai adânc. Şerpuia, urca şi cobora coasta către Jieţ, unde se lărgea brusc şi se oprea direct în apa limpede cu ierburi pe fund şi lintiţă la suprafaţă, mormoloci, puiet de şalău şi oclei, boboci de gâscă şi copii desculţi. Aveam un sat de oameni mari şi un sat de copii ai oamenilor mari. Nu era casă în care să nu fie unul-doi de vârsta noastră.

Oamenii se cunoşteau, ştiau că Ion de pe Vârâţ era leat cu Stan din Deal şi frate cu Vasile de pe Nisip, cu Ioana de la Târg, copilul lui Tudorel şi-al Măriei din Vale. Şi dacă nu ştiau, aflau. Trecea omul pe drum, se uita în stânga şi-n dreapta, peste gard şi dacă vedea om în bătătură saluta.

  • Bună dimineaţa, măi nene!
  • Bună dimineaţa, taică! Încotro aşa devreme?
  • Ia, cu treabă la comparativă. Mă duc să-l întreb pe Tudorel de cuie de potcoave, că mi-a promis că aduce.

Sau:

  • Bună ziua, daică! Ce lucrezi?
  • Bună să-ţi fie inima! Ia, mai luai şi io cusătura asta în mână, până se mai domoleşte soarele. Tu unde plecaşi?
  • Iote, până colea, la ţaţa Floarea, că vrea să năvădească nişte aşternuturi.

  • Aha, mi-a zis şi mie alaltăieri, am văzut c-a vopsit şi lâna. I-a ieşit un albastru… Fac şi io săptămâna viitoare. Da cine-i aia de vine-ncoa, o cunoşti?

  • E Mariuţa a lui Juveac, nora Ilenei. N-o ştii? C-am fost la nunta lor în toamnă.

  • Iete, n-o cunosc. Frumoasă noră are Ileana.

  • Nora Ilenei se apropia cu ochii în pământ şi saluta când trecea pe lângă muieri.

    • Săru’mâna!
  • Să trăieşti, muică! A cui eşti tu?
  • Adică, vezi Doamne, să intre cu ea in vorbă, să se cunoască direct, că de ştiut ştia de-acu’ a cui e, doar ce-i spusese megieşa. Aungea să se ştie satul om cu om şi să se respecte unul pe celălalt. La nunţi se aduna tot leatul, la înmormântări la fel. Şi cine nu venea după alai, ieşea la poartă, să participe cumva şi la bucuria şi la durerea celorlalţi. La nuntă mai dădeau un chiot, mai beau o gură de vin, la înmormântare mai vărsau o lacrimă şi-o picătură din vinul roşu pe care bărbaţii îl cărau în găleţi împodobite cu prosop în urma mortului. Să fie de sufletul lui. Că om bun a fost.

    Dacă nu salutai când treceai pe drum erai prost crescut şi nu erai de încredere, nu meritai să rămâi in satul lor. Te adoptau cu naturaleţe cu o singură bineţe şi te expulzau la fel de natural şi repede în lipsa ei. Mare ruşine era pe capul cui nu ştia să salute, nimeni nu-l băga în seamă.

    • Cine, bă, mutul ăla care nu ştie nici să deschidă gura să zică „bună ziua”? Ăla de-are prune în gură când vorbeşte? Du-te, bă, d-aci cu el cu tot, nu-mi trebuie mie oameni de ăştia cu nasul pe sus. Nu vezi că nu-i ajungi cu prăjina la nas?

    De fapt, expresia nu era aşa. Zicea „ Ia dă-l dracu’, taică, ăstuia nu-i dai cu curul de nas, nu vezi?” Adică un închipuit ca el nu are ce căuta în gaşca noastră, clar. Şi nu căuta. Erau nişte reguli nescrise care-ţi asigurau apartenenţa la acel grup exclusivist. Cei din afară erau ei, alţii, nu aveau ce căuta în satul nostru, nu se asemănau cu noi. Ăia erau dăbuleni, călărăşeni, lişteveni, sadoveni, orăşeni, altceva. Erau parte din grupurile lor, delimitate de graniţe imaginare. Fiecare cu obiceiuri şi tradiţii proprii, cu particularităţi, câte ceva distinct doar al satului din care venea, ceva ce-i dădea acea unicitate în bine, sau în rău.

    De ce v-am povestit toate astea? Sinceră să fiu, habar n-am. Doar mi-e dor de oameni şi de vremuri de demult. De omenie, de naturaleţe, de grija faţă de celălalt, de bun-simţ şi atenţia cu care te porţi astfel încât să nu faci rău celui de lângă tine, să nu-l jigneşti că şi tu eşti ca el. Mi-e dor de responsabilitate şi asumare, de respect. Mi-e dor de oameni simpli care să te primească cu braţele deschise şi să nu încerce să profite de tine doar pentru că eşti om bun.

    Acum trecem unul pe lângă celălalt şi ne înjurăm în gând.Oamenii se privesc încruntaţi şi-şi invidiază zâmbetul. „Iote-al dracu’, ăsta are chef de rânjit fasolea la mine de parc-am fi crescut împreună.” Am vecini care aşteaptă să-i salut, mă privesc cruciş şi strâng buzele, ca nu cumva să le iasă acel „bună ziua” natural dintre ele. Să nu le scape vreo bineţe care să-i păgubească pe ei de binele pe care mi-l doresc mie. Oameni tineri, bărbaţi, care nu ştiu să răspundă la salut, care te împing când trec pe lângă tine ca să-şi facă loc, care-ţi închid uşa în nas deşi te cunosc, treceţi zilnic unul pe lângă celălalt pe scări.

    Mda. Doar mi-e dor de oameni.

    12 gânduri despre „Despre toate şi nimic. De oameni

    1. Și mie mi-e dor. Mi-e dor să mă ia bunica de mână și sa mergem în vizită la prietenele ei, unde întotdeauna ne astepta dulceață de vișine sau mure și un pahar înalt cu apă rece. Uneori primeam prăjiturele – cele cu cremă erau preferatele mele-. Dacă era prea cald, mergeam în casă. Altfel, afară sub vița de vie sau sub polatra. Ma jucam in nisip cu un băț și trăgeam cu urechea la discuțiile lor, chit că nu înțelegeam mare lucru.
      Mulțumesc pentru aduceri aminte!

      Apreciat de 2 persoane

    2. Eram pe munte cu soţia şi cînd a trecut un grup de tineri însoţiţi, normal, am salutat.Ei, nimic.I-a oprit insoţitoarea şi le-a explicat că la munte oamenii, cînd se întîlnesc se salută şi răspund la salut.
      Asta poate fi o mînă de ajutor, o informaţie…
      Noroc că le-a spus.Ei nu ştiau.Nici măcar să răspundă cînd i-am salutat.
      Greu cu viaţa asta modernă, cu democraţia.

      Apreciat de 1 persoană

    3. Ohh, ce amintiri dragi mi-ai trezit!!! În satul bunicilor mei, când două persoane stăteau de vorbă şi o a treia trecea, totul se desfăşura după un scenariu fix:
      – Sara bună, poveştiţi, poveştiţi?
      – Mai o târă! Ai plecat la vale?
      – numa’ aci’ diri liţa lu’ Lăcătuşu’

      Doamne, ce dor îmi e!

      Apreciat de 1 persoană

      • 🙂 Da, comunităţile sunt volatile, dar asta doar de la un timp. Chiar mă gândeam în seara asta cum naiba de a reuşit comunismul să păstreze comunităţile unite, ca apoi câţiva ani de libertate să le fărâmiţeze ca şi cum nimic nu i-ar fi legat vreodată pe oameni. E clar că o lume moare odată cu noi. Încă nu-mi dau seama cum va arăta lumea lor, a celor ce vin după. Pare mult mai rece şi mai alunecoasă, mult individualism, egoism. Vom vedea. Până una alta, nostalgia rămâne.

        Apreciat de 1 persoană

    Lasă un comentariu

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.