Ţi-aduci aminte când iubirea noastră,
tînără,
ne-ademenea cu colții albi
dintr-un capăt de noapte?
Eram pe-atuncea doi nebuni,
spărgeam în dinți turțuri străvezii și ne hrăneam
nopțile cu apa lor înghețată
cînd nucii-și întindeau brațele descărnate
și pictau nori de scamă pe cerul
de cerneală violet.
Eram tineri și nebuni,
inventam atingeri și cuvinte,
experimentam senzații pe care nu le-a trăit
nimeni înaintea noastră,
eram egoiști,
le închideam adînc în tăceri
să nu le mai trăiască nimeni
după noi.
Într-o seară am inventat roata.
A ieșit o minune perfect rotundă,
strălucitoare ca o lună plină
cu spițe subțiri de argint,
eram convinși că nimeni,
niciodată
nu mai văzuse o roată perfectă
ca a noastră,
nici roata de cașcaval din inima căreia
roade nesătul șoricelul alb
nu se putea compara cu ea,
iar ei rîdeau și ne arătau cu degetul,
strigau
”uite doi nebuni care cred că ei au inventat roata,
că ei au trăit iubirea,
că doar ei știu să se întregească,
că nimeni pînă la ei n-a trăit și
nimeni după ei n-o să mai știe
să trăiască rotund!”.
Rîdeau și aruncau
cu vorbe ascuțite care ne intrau
în carne pînă la os,
sorbeau cu nesaț din sîngele cald,
clocotitor
ce înroșea zăpada sub noi,
se hrăneau
cu colții albi ai iubirii noastre și
ne-au răstignit
pe roata perfectă pe care noi o inventasem,
unul pe fața albă,
celălalt pe fața rumenă cu brațele strîns legate
de spițele subțiri de argint
să nu ne mai putem atinge
niciodată.
Doar ochii n-au putut să ni-i despartă,
au rămas contopiți pe cerul violet,
mărturie vie a nebunilor ce-au inventat
roata perfectă
ademeniți de colții albi ai leoaicei tinere,
iubirea.
Laterale
Pe măsura inimii tale
Ai bătut aseară-n poarta în care
n-a mai bătut nimeni de-un timp.
Păianjeni grași, cu picioare lungi de ață
s-au speriat și s-au ascuns
în colțuri crăpate de zid.
Ai cerut adăpost de-o noapte,
mi-ai oferit drept plată
un colț de pîine
coaptă-n cenușă pe vatră de ardezie
neagră
și poarta s-a urnit cu greu
să-ți facă loc să pășești înăuntru.
M-am fâstîcit,
mi-era rușine, aveam părul răvășit
și ochii grei de lacrimi, uitasem
vorbele și faptele oamenilor de cînd,
ferecată,
poarta prinsese rădăcini adînci
în pământul lutos al singurătății.
Ți-am oferit un pat cu așternutul ros de molii,
mi-ai mulțumit, ți-ai pus toiagul căpătâi
și-ai adormit.
Acum ți-aş spune să rămâi,
Îți văd opinca ruptă,
te simt obosit de câţi paşi
ai numărat pe cale de când scrijeleşti
semne despre iubiri şi vieţi apuse.
N-aş avea să pun pe masă decât
un suflet zdrenţuit alături de pâinea
cenuşie
pe care-ai adus-o-n desagă.
Poate părea puţin, dar te-ai înșela,
aşa cum e,
ştie să croiască o inimă
pe măsura palmelor tale.
N-o să te las să pleci doar cu un semn
pe un toiag de lemn,
o să întind mâna şi-o să-ţi las
un semn în piept,
acolo unde bate ceasul sângelui, abia
atunci vei fi mai bogat
cu o iubire
croită pe măsura inimii tale.
Culcuş
Să-mi faci culcuş în ochii
tăi la noapte,
vreau să privesc prin irisul lor
pînă în adîncul materiei,
să mă conving dacă verdele
meu cu albastrul tău desenează
lumea între cer şi pămînt.
Voi adormi în apa lor un timp,
preţ de o bătaie de inimă,
preţ un oftat în fierbinţeala
nopţii albastre.
Primeşte-mă în palma ta
o dimineaţă cît să îţi odihneşti
privirea în umbra unui nor
înainte de răsăritul din mare,
cît un lan de maci în floare,
cît un sărut furat.
Cît o iubire.
Strînge pumnul cu grijă,
să nu-mi striveşti visele.
De dor
E minunat pentru oameni
că noi doi suntem aşa,
tu în marginea ta de zare,
eu în marginea mea cer
şi purtăm amândoi
echilibrul lumii în braţe.
E foarte bine că am rămas
fiecare în punctul lui cheie,
altfel pământul s-ar răsturna
şi omenirea s-ar face scrum
de la flacăra ce-ar uni într-o zi
trupurile noastre îmbrăţişate.
Da, e ideal că trăim așa,
cu toată lumea între noi
şi oamenii habar nu au
că trebuie să ne mulţumească
în fiecare dimineaţă
pentru răsărit.
Doar noi ne prăbuşim,
prin implozie, eu
în capătul meu de zare, tu
în marginea ta de cer,
și ardem până la cenuşă,
de dor.
Amăgiri 