Aniversară


A fost un timp cînd ziua asta mi-era cea mai dragă sărbătoare. A fost… Calendarul meu delibro o mai păstrează şi acum, nu m-am îndurat să fac nicio modificare în el Îmi aduce aminte an de an, cu patru zile înainte, „în familia ta se apropie un eveniment important”, apoi pe 31 „azi ai sărbătoare în familie”, exact ca atunci cînd îmi anunţă comemorarea căsniciei mele şi a fostului meu soţ. L-am trecut decedat şi calendarul, fidel, îmi aduce aminte de fiecare dată că trebuie comemorat momentul. Aşa şi cu ziua ta… de parcă aş putea uita, de parcă ceva din mintea mea sau din sufletul meu s-ar fi îndurat să lase ceva în urmă. Da, mi-am adus aminte de fiecare dată, chiar dacă nu am zis nimic. În gîndul meu ţi-am urat de bine totdeauna, am trimis de fiecare dată un gînd bun, aşa cum făceam odinioară cînd ştiai să le citeşti şi le aşteptai privind în zare. Mai ţii minte? Îmi spuneai „mulţumesc, puiule, doar tu ţi-ai adus aminte” şi mie mi se strîngea inima că erai atît de departe şi atît de singur înconjurat de atît de mulţi oameni. Au fost ani frumoşi, nu-i aşa? Au fost, oare? Încă mă îndoiesc. Îmi aduc aminte toată dragostea de parcă a fost ieri, tot focul, toată pasiunea cu care ne îmbrăţişam cînd ne întîlneam, buzele tale fierbinţi, săruturile, o Doamne… săruturile acelea. Puteai să-mi spui „pleacă, nu te mai vreau” şi ele te trădau de fiecare dată. Gura ta îmi striga „rămîi, te iubesc atît de mult” cu fiecare sărut apăsat, cu fiecare respiraţie tăiată. Ştiam, simţeam că trebuie să rămîn. Şi apoi, te iubeam atît de mult, că numai gîndul că o să rămîn fără tine mă sufoca. Doamne cît te-am iubit şi cît a durut iubirea ta! Fiecare minciună, fiecare speranţă deşartă, fiecare ceartă aiurea plecată de la suspiciuni neîntemeiate mai înfigea cîte un pumnal în piept. Eram toată numai găuri, curgea sîngele şuvoi pe străzi, era cald, sărat, ca lacrimile ce nu mi se uscau zile în şir. Iubirea asta m-a epuizat, m-a lăsat seacă, ca o nucă găunoasă. Şi tot aş fi vrut să dureze veşnic, să nu se termine nicicînd.
Mi-ai fost binecuvîntare şi blestem, am ars cu tine ca o lumînare aprinsă la ambele capete, mai aveam puţin şi mă topeam de tot, rămînea de mine doar lacrima de ceară. Poate c-ar fi fost mai bine decît acum, cînd am rămas un rest cît un deget de copil, cu lacrimi de ceară întărite pe margine, bună de nimic. Nici măcar un tremur de lumină în serile fără lună nu mai fac. Ştiai, ţi-am spus că e tîrziu, te-ai încăpăţînat să-mi demonstrezi contrariul, ai crezut că-ţi va fi mai bine acolo, departe. De cînd îţi pregăteai plecarea? De cîţi ani? Ştii cît m-a durut minciuna? Găsisem semnele, le interpretasem corect, puteai măcar să fii corect şi să recunoşti. Ai negat pînă în pînzele albe, m-ai tăvălit pe jos, ai şters noroiul de pe tălpi cu dragostea mea. Îţi spuneam „fără tine n-am să pot trăi, nu mai am de ce, viaţa mea se termină aici” şi rîdeai, „ba o să mă uiţi şi-o să trăieşti”, îmi repetai, convins că-i doar o dramoletă de budoar. Am supravieţui, aşa cum am supravieţuit tuturor încercărilor în viaţa asta. Am supravieţuit, dar de trăit n-am mai trăit de atunci. Mi-au trebuit doi ani să ies din depresie, m-am agăţat şi cu dinţii de viaţă, de fiecare respiraţie. În timp ce tu mă urmăreai din umbră, eu încercam să mă conving că n-am să te mai văd niciodată bătînd la uşa mea, că nu vei mai urca niciodată scările pînă la etajul 4 al blocului de pe Ion Mihalache, doar ca să-mi vezi surpriza din ochi. Am încercat, crede-mă că am încercat şi să trăiesc, şi să iubesc, şi să te uit, doar că… iubirea nu vine cînd o chemi, vine cînd vrea ea şi te leagă de cine vrea ea, fără să te întrebe. Sunt singură şi voi rămîne singură tot restul vieţii, probabil. Nu mai pot avea încredere în nimeni, nici măcar în mine. Ce-aş mai avea eu de oferit, cînd ţie, căruia ţi-am oferit totul, nu ţi-a fost de ajuns?
N-am vrut să-ţi scriu, dar mi-am dat seama că împlineşti o vîrstă rotundă şi-ar trebui să-ţi urez „la mulţi ani” în viaţa ta normală de acolo. Ţi-e bine, oare? Ai făcut o vîrstă… să fii sănătos şi fericit, de poţi, să mai apuci s-o rotunjeşti de cîteva ori.
Te rog să nu-mi răspunzi, nu are rost. Îţi scriu ca unui mort, nici nu ştiu de voi trimite vreodată scrisoarea asta, poate o voi închide-ntr-o sticlă şi-o voi da mării cu prima ocazie. Doar ea a ştiut cît te iubesc în dimineaţa aceea strălucitoare de martie. A fost în altă viaţă, nu-i aşa? E clar că nu în viaţa asta s-a întîmplat, în viaţa asta e doar regretul şi singurătatea. Ştii că ea şi tăcerea mi-au devenit cele mai bune prietene?

Într-o zi


Voi obosi şi eu curînd şi voi uita
că mai sunt pe lume
săruturi nesărutate,
cuvinte nespuse,
vise nevisate,
îmbrăţişări îngheţate,
iubiri neîmplinite,
speranţe nesperate
şi-atunci, în ultima zi de echinocţiu,
cînd nici primăvara nu-şi va aduce aminte
de ce-ar mai coborî o dată în noi,
voi trage perdeaua pleoapelor şi lumea
se va întuneca.
Uşa va rămîne o vreme deschisă,
niciun dor nu va-ndrăzni să treacă
dincolo de ea, se vor zidi de bună
voie în pereţii albi ca zăpada mieilor
ucişi în numele unei credinţe iluzorii
sub ochii îngroziţi ai oilor.
O clipă, ochii tăi vor păstra pe retină
imaginea răsturnată a unei Ane ascunse în zid,
mîinile tale mă vor închide sub piele,
visul tău mă va visa în lacul nopţilor fără lună,
inima ta va tresări cînd mierla îmi va striga
numele, dorul de mine te va durea
un timp, pînă cînd vîntul rătăcit va trînti uşa
în urma mea.
Într-o zi voi uita
că te-am iubit şi-am reflectat cîndva
lumina ta.

Tu să mă uiţi


Tu să mă uiţi
chiar de-am crezut cîndva
în dragostea ta,
că nu e piatră să rămînă-n loc
cînd apa loveşte furioasă în ea.
Tu să mă laşi
şi lacrima nu-ţi pice
cînd din înalt o turturea se va opri
şi zborul îşi va odihni
pe umărul tău,
nu-i sufletul meu,
nu, el a murit atunci, demult
cînd ochii tăi l-au săgetat
şi ai plecat.
Tu să iubeşti
şi să trăieşti
doar eu am dreptul să mor cu primii
fulgi ce-ţi vor atinge ochii
ca buzele mele.

Ce-ar fi


Ce-ar fi de mîine ne-am trezi
şi am afla
că lumea s-a schimbat definitiv
şi s-a întors la început,
pe vechiul drum?
Pămîntul invers s-ar roti
şi soarele ar răsări
de la apus,
în vară ar ninge ca-n poveşti
şi-n iarnă teii-ar înflori,
de-aramă primăvara ar fi
şi toamna ar purta pe frunte ghiocei,
ca o doamnă din alt veac
demult apus
iar noi ne-am naşte bătrîni
şi-am merge şontîc spre tinereţe,
apoi am alerga în sprint uşor
către adolescenţă şi ne-am încheia
apoteotic drumul în uterul matern,
transformîndu-ne într-o zi în celula
ce nu se mai divide.
Şi totuşi, ce-ar fi dacă-ntr-o zi,
pămîntul s-ar opri
şi soarele ar îngheţa stingher
la răsărit?

 

Aş putea


Aş putea fi vultur,
să despic zarea cu aripile,
aş putea transforma apa în vin,
luna în soare,
aş putea aduce ploaia,
aş ninge cu fulgi mari,
aş trage marea mai aproape
şi muntele aş putea să ţi-l aduc
cu brazi, cu turme, cu flori de colt
şi doi măgari cu urechi mari.
Tot aş putea, de m-ai vedea,
dar tu eşti orb
şi în întunericul din ochii tăi
sunt doar biet miriapod
fără culoare.

Fără pieliţă


Raionul de mezeluri din Profi, duminică pe la zece, într-o dimineaţă posomorîtă de februarie. Vînzătoarea e un pic sictirită şi cam adormită, deranjată în tihna ei de client băgăcioşi. În faţa raionului se opreşte un domn trecut de prima tinereţe, ajuns la a doua, sau chiar la a treia, că bărbaţii după 55 de ani parcă au o singură vîrstă pînă după 70 cînd pica brusc şi devin moşi. Să zicem că domnul nostru are cam 55-57 de ani, păr grizonat tuns scurt, obraz cu riduri decente peste care barba îşi creşte în voie ţepii. În coşul roşu, de mînă aruncase un borcan de muştar şi-o pîine feliată.
– Bună dimineaţa, spuneţi vă rog.
– Doisprezece felii de caşcaval Delaco.
Femeia ia batonul de caşcaval, îi desface coaja de plastic şi-l feliază cu ceva effort în aparatul de feliat mezeluri. Aruncă feliile pe cîntar, le împătureşte în hîrtia cerată cu însemnele magazinului, pune codul de bare pe capătul împăturit şi întreabă cu greutate, după ce-şi înghite înjurătura ce dă să scoată capul printre buze.
– Mai doriţi ceva?
– Da, 300 de grame de salam de Sibiu, dar vă rog să-l feliaţi fără pieliţă.
– Vreţi să feliez salamul fără pieliţă?, face femeia ochii mari şi-l fixează cu irişii căprui gata de atac.
– Da, aşa am spus. Vă rog să-i scoateţi pieliţa.
– Nu vreţi să-l şi mănînc în locul dumneavoastră?
Replica îl lasă pe grizonat cu gura căscată. Se vede prin haina groasă, kaki, cum broboane de sudoare i se adună sub brat şi-i pătează cămaşa. Plusează.
– Nu înţeleg, v-am rugat doar să-i scoateţi pieliţa.
– Iar eu vă spun că nu am voie să fac asta şi oricum nu-l pot felia fără pieliţă, că s-ar împrăştia tot. Îl luaţi cu pieliţă şi-l desfaceţi singur acasă, sau nu-l mai luaţi. Vă rog să vă decideţi.
Resemnat, omul cedează, doar pentru că se grăbea, se vedea pe faţa lui că se grăbeşte.
– Biine, feliaţi-l aşa, cu coajă.
În spatele e deja coadă, vînzătoarea e singură pe tot raionul dar se apucă tacticoasă, cu răbdare, să-I felieze salamul. În sfîrşit termină de cîntărit, împachetat, lipit codul de bare, omul nu mai vrea nimic, ea îi urează o zi bună cu aerul cu care i-ar spune “şi mai du-te-n pizda mă-tii”. Se întoarce la clientul următor, îl întreabă ce doreşte şi bombăne cîteva minute singură. Domnul cu tinereţea coaptă se opreşte la vitrine cu măsline. Burlacii ăştia între vîrste sunt atît de previzibili…

Ura


Bătrînii se trezeau primii, din crucea nopţii, n-aveau somn, simţeau apropierea morţii şi voiau să apuce să-i mai închidă o zi uşa în nas.
Bunicul îşi trăgea şosetele de lînă, îndesau bine în ele manşeta izmenelor groase, de bumbac şi trăgeau deasupra pantalonii de dimie ţesută în război de muierea harnică în nopţile lungi de iarnă şi aprindea focul, să nu-I îngheţe baba cînd se dă jos din pat. Paoi ieşea, rînea grajdul, hrănea animalele, punea coceni în iestea oilor, se mai contra cu berbecul cornut, le mai băga mina între picioare să le piţăie ugerele mici, să vadă dacă-s gata să fete.
Bunica se spăla temeinic, îşi străngea bine betele peste fusta creaţă de lînă, îşi pieptăna părul albit în oglindă, îl prindea bine să stea sub basma toată ziua, să nu se facă de rîs cu şuviţele rebele ce-ar fi scăpat din strînsoare, îşi trăgea baticul pe frunte şi-l lega simplu sub bărbie. Ieşea fuga, aducea doi morcovi, două cepe, nişte cartofi, ouă, uneori punea la fiert nişte făsui ales şi pus la muiat cu o seară înainte, alteori cobora de pe culme un şir de porc din care avea de gînd să facă o ciulama, scotea o bucată de brînză proaspătă din putinei, o bucată de şuncă de la usturoi, pîinea de sub ştergar şi le punea pe masă, Curăţa repede legumele, le arunca în oală şi înteţea focul.
Cînd bătea bunicul bocancii pe prag prînzişorul era deja pregătit, scaunul aşezat la locul lui, în capul mesei şi ştergarul alb pregătit să se şteargă moşul pe mîini şi pe faţă înainte de a se aşeza la masă. Moşul intra întîi cu un ţoi de ţuică rece în mînă, îl aşeza pe masă, apoi se spăla pe mîini şi faţă cu apă călduţă pe care i-o turna baba cu o cană deasupra ligheanului, se ştergea, se aşeza la masă în locul ştiut, ofta odată lung, mulţumea lui Dumnezeu pentru ziua bună, pentru mîncarea de pe masă, se aşezau şi prînzeau în timp ce el îi povestea ce se întîmplă prin curte, care oaie o să fete prima, ce treburi urmează să facă peste zi, mai luau o data calendarul să numere zilele rămase pînă o să aibe lapte, sau purcei de la grăsuna cu urechile pe ochi.
La sfîrşit bunica strîngea masa, punea mîncarea rămasă la loc în cămară, ieşea, hrănea cîinele, pisica, arunca fărîmiturile în bătătură la păsări, nu lăsa nici măcar o coajă de pîine să se piardă aiurea, era păcat.
Dacă era vremea bună ieşeau la muncă afară, pe cîmp, în grădină, prin bătătură, dacă nu, el se aşeza în pat şi sforăia aproape instantaneu, ea se aşeza la picioarele lui cu ceva de lucru în mînă. Nu i se odihneau mîinile o clipă, cocea, împletea, cîrpea, ţesea, corşeta. Cînd mergeam pe la ei erau fericiţi, ne spuneau poveşti, rîdeau mult cu noi, buna ne cocea plăcinte şi dovleac în cuptor, gogoşi, minciunele, cozonac. Nu făceau politică, nu încercau să pună ţara la cale, nici să-şi impună părerea. Lăsaseră grijile şi responsabilităţile pe umerii copiilor “ia dă-i alimănitului, că doar n-o să-i duc eu în spinare pînă la bătrîneţe, să muncească să-şi facă singuri.” Bunicul avea o vorbă “cum îţi aşterni, aşa dormi, taică. Aveţi grijă cu ce plapumă vă acoperiţi, să nu vă rămînă picioarele pe afară.”
I-am iubit cu patimă, îi iubesc şi acum cînd sunt pe Carul Mare. I-am iubit şi respectat pe toţi bătrînii satului meu, am învăţat să nu ridic vocea, să nu-i înfrunt, să nu-i jignesc iar ei mă ştiau şi-mi răspundeau cu seninătate la salut, mă întrebau de sănătate şi mă încurajau să fiu om.
Aceştia erau bătrînii de odinioară. Nu-i recunosc în aruncătorii de portocale din faţa palatului Cotroceni, sau de la DNA. Nu, nu. Aceia nu sunt bătrînii neamului meu, nu sunt ai mei, nici ai voştri. Ochii bătrînilor nostri nu ştiau ura.

Ploaia


Eu am invocat ploaia asta înghețată,
cu gîndurile mele reci,
cu buzele mele moi,
cu mîinile mele calde,
cu lacrima din colțul ochiului,
cu bătaia inimii şchioapă.
Nu te mînia, iarna nu e vinovată,
doar eu, cu privirea mea de primăvară
amară, scutur norii să ajung
la soarele din ochii tăi.20170208_080515 (1)

Roata


Într-o seară am inventat roata.
A ieșit o minune perfect rotundă,
strălucitoare ca o lună plină
cu spițe subțiri de argint,
eram convinși că nimeni,
niciodată,
nu mai văzuse o roată perfectă
ca a noastră.

Cerere în căsătorie


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lasă să treacă prin frunziş doar frînturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cîntătoare şi ciori, multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atît de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate cînd trec pe lîngă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cît de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie cîte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine. Mă ascund după o bancă şi aştept acolo, aproape fără să respir, să treacă pauza mare. Desenez o fată pe faţa aspră a pămîntului. Băţul cu care desenez se rupe cu un pocnet scurt. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lîngă mine. Trei fete se ţin de mînă şi-n urma lor vin trei băieţi care-și dau coate și se trag de bretele. Fetele au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac, mi-ar plăcea şi mie să fiu ca ele şi să am fustele lor.
Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vîrtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tîmplei stîngi, ochi verzi, cămaşă cu mînecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atîrnă în voie pe lîngă glezna stîngă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastîmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mîndru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, bruneţel, pare un copil mic pe lîngă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vînt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Uit să respir, ca la comandă. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărînă, lîngă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămîn în picioare şi se hîrjonesc.
– Hai, bă, Adriene, ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau, stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm pînă la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi, vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, e gagica lui, spune Vasi şi rîde cu gura pînă la urechi.
Pe mine mă dor încheieturile de cît de mică tot încerc să mă fac. Ce tîmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile! Ce-o însemna? Fetele au gagici, secrete spuse în şoaptă, rîsete conspirative. Hai, măi, ce să-ţi placă atît la un băiat? Doar îi vede toată lumea cît de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aareee gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi rîde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rînd prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică pe bancă şi pleacă, Vasi rîde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amîndoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rînd, să nu rămînă unul mai prejos. Vasi face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să rîd, nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus şi mie mi-ar plăcea să-l văd aşa, prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne strigă deja a doua oară, pauza e gata şi-n picioare mi se adună colonii întregi de furnici care-mi mănîncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amîndoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfîrşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost. Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată pînă la prînz. Pînă la urmă o să plîngem toţi şi-o să mîncăm bătaie. Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează, Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac, Adi cade în fund şi începe să plîngă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urîcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întîmplă toate relele, merită să mănînce bătaie zilnic. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărînă şi-ncepe să rîdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricînd? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dîre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la doamna, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, aşa să ştii, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mîna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pîrîciosule, continuă Adrian.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor cînd m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi săpuneală. Mai bine tac. Lasă că-i trece. Oare, cît mai e pînă creştem mari să ne putem însura? Îmi place Victor cu ochii lui verzi şi vîrtej în frunte. Parcă e frumos, nu?