Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lasă să treacă prin frunziş doar frînturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cîntătoare şi ciori, multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atît de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate cînd trec pe lîngă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cît de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie cîte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine. Mă ascund după o bancă şi aştept acolo, aproape fără să respir, să treacă pauza mare. Desenez o fată pe faţa aspră a pămîntului. Băţul cu care desenez se rupe cu un pocnet scurt. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lîngă mine. Trei fete se ţin de mînă şi-n urma lor vin trei băieţi care-și dau coate și se trag de bretele. Fetele au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac, mi-ar plăcea şi mie să fiu ca ele şi să am fustele lor.
Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vîrtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tîmplei stîngi, ochi verzi, cămaşă cu mînecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atîrnă în voie pe lîngă glezna stîngă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastîmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mîndru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, bruneţel, pare un copil mic pe lîngă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vînt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Uit să respir, ca la comandă. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărînă, lîngă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămîn în picioare şi se hîrjonesc.
– Hai, bă, Adriene, ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau, stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm pînă la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi, vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, e gagica lui, spune Vasi şi rîde cu gura pînă la urechi.
Pe mine mă dor încheieturile de cît de mică tot încerc să mă fac. Ce tîmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile! Ce-o însemna? Fetele au gagici, secrete spuse în şoaptă, rîsete conspirative. Hai, măi, ce să-ţi placă atît la un băiat? Doar îi vede toată lumea cît de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aareee gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi rîde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rînd prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică pe bancă şi pleacă, Vasi rîde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amîndoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rînd, să nu rămînă unul mai prejos. Vasi face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să rîd, nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus şi mie mi-ar plăcea să-l văd aşa, prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne strigă deja a doua oară, pauza e gata şi-n picioare mi se adună colonii întregi de furnici care-mi mănîncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amîndoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfîrşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost. Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată pînă la prînz. Pînă la urmă o să plîngem toţi şi-o să mîncăm bătaie. Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează, Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac, Adi cade în fund şi începe să plîngă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urîcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întîmplă toate relele, merită să mănînce bătaie zilnic. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărînă şi-ncepe să rîdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricînd? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dîre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la doamna, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, aşa să ştii, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mîna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pîrîciosule, continuă Adrian.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor cînd m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi săpuneală. Mai bine tac. Lasă că-i trece. Oare, cît mai e pînă creştem mari să ne putem însura? Îmi place Victor cu ochii lui verzi şi vîrtej în frunte. Parcă e frumos, nu?