dor de ducă


Muncesc. Mult. Uneori vă invidiez pentru pauza de covid. Sunt seri în care sunt atît de obosită, că nici nu mai văd și-aș mai citi, sunt atîtea lucruri pe care nu le știu, atîtea povești pe care trebuie să le aflu.
Uneori mă uit la pozele pe care le postați și mi se face dor de drum. Mă gîndesc că-mi trece timpul muncind și-ajung să mor fără să fi apucat să-mi încarc ochii cu toată frumusețea acestui pămînt și creierul cu tot ce trebuie știut. Pentru geamăna din mine e ca și cum aș fi trăit degeaba.
Și iară îmi aduc aminte de bunicii mei care au trăit o viață întreagă într-un perimetru de cel mult 20km pătrați. Pentru ei, un drum la Craiova, la spital, a fost ca un drum pe lună.
Și totuși, tălpile lor cu călcîie crăpate, au făcut înconjurul planetei de mai multe ori. Pas cu pas. Cu cobilița în spinare, sau desculți, pe lîngă boi. Atîrna mamaie coșurile cu răsaduri de cobiliță, o ajuta tataie să și-o pună pe umeri și pleca în crucea nopții la tîrg, la Bechet, să le vîndă. Pe jos pleca, 7 km cu cobilița în spinare. Cînd nu mai suporta durerea pe umăr, o răsucea și-o trecea pe umărul celălalt. N-o dădea jos, că era greu s-o urce la loc singură. La întoarcere nu-i mai era așa grea, că erau coșurile goale și oricum o obligau ai mei să mai ia rata, să se mai odihnească și ea. De multe ori nici nu mai dădea pe la noi, pleca pe jos direct înapoi, acasă, să economisească banii. Nu erau mulți, cît putea să coste rata pe 7 km, peste 2 sate? Dar pentru ei erau enorm. Un an întreg le-a luat să strîngă ban pe ban 150 de lei, jumătate din valoarea ceasului pe care mi-l doream. I-au strîns într-o batistă și cînd s-a făcut suma s-a urcat tataie în car și-a venit într-o duminică să-i pună pe masă. ”Uite, tată, de la mine atît, mai puneți și voi jumate și=i luați fetei ceas”. Și mi-au luat, iar eu am fost atît de fericită cum nu mai fusesem pînă atunci. Fericirile erau atît de mici și intense pe vremea aceea! Nu mă despărțeam de el decît noaptea în somn, pînă cînd s-a gîndit o fată din cămin să mă despartă de el de tot și mi l-a furat.
Nora lor venea din Basarabia ocupată, dar pentru ei putea să vină de la capătul pămîntului, că tot la fel de departe era. Între Lișteava și Bechet erau granițele nemarcate ale vieții lor.
Au știut unde le e casa, unde le sunt pămînturile, via, grădina, Jiețul, viii, morții, biserica. S-au iubit, s-au veselit, au plîns și-au suferit acolo, între acele granițe fără bornă kilometrică. Au plecat pe ultimul drum la fel ca bunicii, copiii și părinții lor, cu picioarele înainte, în carul tras de boi. Tot în trei răscruci s-au oprit de și-au adunat pașii, tot în cimitirul din spatele bisericii s-au așezat la odihna veșnică.
Iar eu vreau să-mi adun pașii și de pe vîrf de munte, și din adînc de mare, și din înaltul cerului de s-ar putea, atîta dor de ducă am.20161029_175741

Baba


Ultima dată, am dat de ea răsturnată într-un șanț. Era toamnă tîrzie și eu eram în unul din puținele momente de liniște, acasă. Mergeam cu tata la casa bunicilor și el îmi povestea de unul, de altul, ca omului înstrăinat de prea mult timp. Am trecut de ea, n-am văzut-o. Tata m-a tras de mînecă.
– O văzuși, taică?
– Pe cine să văd?, am întrebat uimită și-am întors capul.
– Pe babă-ta Velca.
– Unde e?
Priveam în jur dar nu reușeam să văd, mă uitam doar la înălțimea ochilor mei, convinsă că ar trebui s-o văd pe drum, nu căzută într-o rînă pe o margine de șanț.
– Ei, lasă, mai bine că n-ai văzut-o, a zis tata și-a dat să plece mai departe, dar mie nu-mi venea să plec. Atîta dor îmi stîrnise de timpurile și oamenii de odinioară, că aș fi vrut neapărat s-o întreb de sănătate. Într-un final, am zărit-o și inima mi-a tresărit. Am crezut că-i moartă. M-am apropiat și mi-am dat seama că gemea ușurel. Era plină de noroi pe haine, pe mîini, pe față. Bătrînul baston lucios, veșnica ei boată în care se sprijinea și cu care se apăra de cîini, odihnea la vreo doi metri distanță.
M-am aplecat și-am prins-o de mînă, s-o ajut să se ridice. S-a trezit ca dintr-un somn adînc și m-a privit cu ochi bătrîni tare, apoși, cu pleoape roșii, fără gene. S-a scuturat, să-și elibereze mîna. Atunci i-am vorbit.
– Hai, babo, hai să te ajut să te ridici. Nu te speria, nu-ți fac rău.
A tesărit cînd mi-a auzit vocea și-a podidit-o plînsul.
– Las-o, tată, te chinui degeaba. Nici nu mai știe de capul ei, nu mai recunoaște pe nimeni.
Nu voiam s-o las. Voiam s-o ridic, s-o curăț, s-o feresc de ochii și de gura satului. Îmi părea că toată copilăria mea se zbate acolo, îngenuncheată în șanțul plin de noroi. Copilăria mea pierdută și înlăcrimată.
– Hai babo, hai. Ușurel. Hai că te țin bine, nu-ți dai drumul.
Se chinuia să se ridice și un picior încălțat cu papuc de gumă îi tot aluneca pe marginea șanțului de nu reușea să-și îndrepte genunchii vechi și imobili. Pînă la urmă am reușit s-o aduc pe verticală, dacă spatele ei înțepenit la aproape 90 de grade însemna verticală. Am sprijinit-o și-am condus-o pînă la prima bancă. Acolo a oftat, a vîrît mîna de pergament negru în buzunar și-a scos de acolo o batistă murdară cu care și-a șters cu putere ochii și nasul. Apoi m-a privit din nou și lacrimile i-au curs iar pe obraz.
– Hai, nu mai plînge, te rog. Spune-mi ai nevoie de ceva? Să te duc acasă?
A dat energic din cap. Nu voia acasă. Era uimită și fericită că cineva îi dădea atenție. Toată viața tînjise după atenție.
Cînd a plecat de la noi și s-a angajat femeie în casă la familia Birtu, s-a rupt ceva în ea. Nu știu cît de rău s-au purtat oamenii aceia cu ea, știu că de atunci a început să bea și toată seninătatea țărăncii cuminți și curate pe care o cunoscusem, dispăruse sub aburii alcoolului.
Plîngea mult, nici nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată cu o bucurie senină, fără lacrimi. Venea în vizită și plîngea de la poartă. Ieșeam să vorbesc cu ea, plîngea și-mi pupa mîinile. Copil o uram, că mă băloșea toată. Plîngea și acum iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce poate face bătrînețea dintr-un om. Sau poate singurătatea. Sau indiferența celorlalți. Marginalizarea. Totdeauna a fost a nimănui.
– Da tu, cînd ai venit, maică? m-am trezit că întreabă din senin, semn că nu era chiar așa de rătăcită cum îmi spunea tata.
– Acum două zile, babo.
– Și stai mult pe la noi?
– Nu stau, plec sîmbătă.
– Ei, ce să-i faci, copilul meu, trebuie să te duci. Noi rămînem în urmă.
I-am adus sacoșa soioasă în care se vedea niște mîncare, primită probabil de pomană. I-am cules și bastonul și i l-am rezemat de bancă.
– Zi-mi, babo, ce să-ți dau? Cu ce pot să te ajut?
– N-ai cu ce, măicuță, n-ai cu ce să o ajuți tu pe baba, scumpa mea, fata mea frumoasă și bună. Plîngea și-mi pupa mîinile, ca odinioară, cînd venea să-i scriu scrisorile către soră-sa. Ce să mai faci tu pentru baba asta căzută? Nu mai pot, mamă, nu mai pot. Mai bine-aș muri. Mai bine m-ar lua Dumnezeu să mor.
– Hai, babo, lasă jelitul, a certat-o tata. Nu mai știi decît să te jelești, dar de băut tot bei. Ia nu mai bea să nu mai cazi în șanț, să vezi că e mai bine.
A tăcut baba. Am tras mîna, am scos din geantă o bancnotă și i-am întins-o.
– Ia, babo. Să ai de pîine.
– Îuu, săru-mîna, mamă! Săru-mîna, hohotea și-mi pupa mîna, să mi-o albească. Tu ești copilul meu, tu ești fata mea bună dintotdeauna. Luci a mea, să-ți dea Dumnezeu sănătate, mamă!
Mi-am tras mîna și-am plecat cu capul plecat, pe drumul meu.
– Stricași orzul pe gîște, tată. O să-i bea și pe ăștia, tot nimic nu se va alege de ei.
– Știu, tată. Dar rămîne bucuria ei.
– Da, rămîne bucuria. Ce să-i faci, taicule, așa e bătrînețea. Ce femeie a fost și ce-a ajuns. Tot satul rîde de ea.
Satul. Nici că mai avea altă treabă satul. Doar să se îndrepte rîzînd către groapă.
A fost ultima dată cînd am văzut-o. Primăvara următoare n-a mai prins-o. A înghețat peste iarnă, într-o noapte geroasă și-au dus-o oamenii de milă, au îngropat-o într-o margine de cimitir. A venit, în sfîrșit, timpul să nu-i mai fie grea singurătatea.

Pe numele meu


Aș fi vrut să te strig, să-ți arăt
ce frumos se reflectă nopțile în apa ochilor mei,
cît de viu e orașul din mine
cu toate ferestrele luminate
în fiecare seară.
As fi vrut să te chem
dar îmi intrase un nor negru
în ochiul drept iar gîndul
mi s-a întunecat și te-am uitat.
Te chem, uitatule,
numele meu te-mbie,
cum ademenește flacăra fluturii albi
în nopțile de vară,
poate-mi răspunzi înainte de răsărit.
Mi se zbate viața în piept,
pasăre-albastră cu aripi de sticlă
și eu nu mai știu cum să-i dau drumul
să zboare, căci gîndul meu întunecat
a rătăcit numele tău.

Hristos a înviat!


De la poarta noastră pînă la biserica din vale erau fix 3 km. Ieşeam pe poartă, o luam pe uliţă la dreapta, apoi la primul colţ coteam la stînga, ieşeam la şosea, iar dreapta pînă hăt la colţul cu casa lui Liciu, unde traversam, făceam stînga şi mergeam drept pînă în poarta bisericii, fără să ne mai abatem din drum. 3 Km, cît erau şi pînă la maica, dacă coteam dreapta şi urcam dealul cu două uliţe înainte.
În seara de înviere dormeam iepureşte, de teamă că nu o să ne trezească tata să mergem împreună la înviere. Mama ne pregătea de cu seară hainele noi, curate, călcate, şosetele albe, urma să încălţăm pentru prima data săndăluțele care marcau începutul verii. Pe la 2.30-3.00 săream din pat cu ochii pe jumătate închişi, ieşeam afară în noapte, dădeam cu apă proaspătă pe ochi. Răcoarea nopţii mă făcea să tremur şi să mă trezesc brusc, în timp ce somnul se revolta neîmplinit în stomac şi-mi dădea senzaţia de greaţă. Frate-meu, mai mic, mai blond şi mai bărbat, îndura eroic ora imposibilă. Eu mă albeam, deveneam străvezie, dar nu îndrăzneam să zic nimic, să nu mă lase acasă. Era lucru ştiut că dacă mă plîngeam nu mă mai lua tata cu el.
Plecam. Pînă la biserică ne lătrau toţi cîinii, ne cîntau privighetorile, cocoşii ne anunţau că am întîrziat Pe lîngă noi treceau oameni tăcuţi care se întorceau acasă cu lumînări aprinse, ne depăşeau alţii, voioşi, care se grăbeau mai mult ca noi. Ne grăbeam şi noi cît ne lăsau picioarele micuţe şi sandalele mele totdeauna prea largi. Era singura noapte din an în care cei care se întorceau de la biserică nu se salutau cu cei care mergeau către biserică. Primii fuseseră martori la înviere, cei din urmă aveau să fie martori şi cum din noaptea de înviere 40 de zile oamenii se salută doar cu “Cristos a înviat!”, “Adevărat a înviat!”, ca într-o mărturisire universală a primăverii, cei ce fuseseră martori la miracol nu puteau să-i salute pe păcătoşii mai leneşi.
Eram aşa de fericită că nici nu mai băgam de seamă că alţi copii mai norocoşi se întorceau cu buzunarele pline de ouă roşii. Le ţineam şi noi pe ale noastre în buzunarul tatei, ferite de mîinile noastre nerăbdătoare şi de picioarele mele împiedicate.
Intram pe poarta bisericii cu încredere şi pe uşa larg deschisă cu sfială, sub privirile reci ale sfinţilor de pe pereţi. Ne aşezam cuminţi la coadă, cei din faţă se închinau smeriţi, se aplecau, pupau icoana cu învierea, ridicau fruntea să fie miruită, lăsau oul roşul în coş, luau anafura de Paşte, se mai închinau o data şi plecau mulţumiţi către casele lor, toţi cu lumînare aprinsă în mînă, că şi casa trebuia luminată.
Cînd ajungea la noi slujba se relua, pentru că toţi trebuia să fim întîi martori, apoi să plecăm. La întoarcere era deja ora magică în care stelele apuneau, cerul se lumina şi luna aştepta la marginea zării să-şi vadă iubitul cum ne zîmbeşte. Peste Dunăre, pîlpîiau stins luminile bulgarilor. Și ei se întorceau acasă cu lumină.
Ne chinuiam să ocrotim flacăra plăpîndă a lumînării, să ajungem cu ea intactă acasă. Pe drum, de peste garduri ne salutau toţi liliecii înfloriţi şi tata se apleca, mă ridica în braţe şi mă ajuta să rup cele mai frumoase flori. “Liliacul e făcut să fie rupt, tăicuţule, altfel seacă şi nu mai înfloreşte. De-aia l-a lăsat Dumnezeu să înflorească în ziua de Paşti”.
Ajungeam odată cu soarele, cu braţele pline de parfum şi un muc de lumînare cu lumină mică.
Mama ne aștepta cu casa curată, aerisită, cu pomana pe masă. Se închina scurt, lua anafura și mărturisea. ”Hristos a înviat!”
*
După aproape o viață de om, e primul an în care nu merg la slujba de înviere, nu iau lumină și nu mărturisesc public Învierea. Primul an în care urechea nu va căuta cîntece de privighetori în copaci din jur, primul am în care nu mă voi întoarce acasă cu fața luminată de flacăra tremurătoare a lumînării, ca să ciocnesc un ou roșu și să-l mănînc gol, presărat doar cu puțină sare ca să simt că mușc dintr-un colț de lună plină.
Pentru că planeta a decis să se răzbune și a trimis o lighioană invizibilă să ne facă să împărțim moarte înainte de vreme.
Am să deschid fereastra și am să ascult liniștea iar la miezul nopții am să încerc să prind cu urechea bătaia clopotului de la bisericile rămase pustii. Am să aprind o lumînare subțire de ceară, adusă tocmai de la Ierusalim și-am să mărturisesc cu voce tare ”Hristos a înviat!”. Pisica nu-mi va răspunde, dar se va bucura să mă audă, normal că ea știa înainte de vreme că Hristos e printre noi. Nu voi avea cu cine să ciocnesc, pentru că e anul depărtării fizice.
Am să păstrez un ou care s-a spart la fiert, am să-l curăț și-am să-l mînănc presărat doar cu puțină sare ca și cum aș mușca dintr-un colț de lună. Și-am să zîmbesc pentru că Iisus înviat va trece pe la fiecare credincios și-l va mîngîia pe frunte,cu înțelegere. Cu moartea pre moarte călcînd. Iar noi, din izolarea noastră vremelnică, vom ști că și mîine mai e o zi. Va mai veni o lună plină, vom apuca să ni-i mai îmbrățișăm pe cei dragi, ne vom putea bucura pentru încă un răsărit, pentru încă un apus, pentru încă un cîntec de privighetoare, pentru liliacul înflorit.
În sufletul meu nu-i primăvară anul acesta. E viață și-un licăr de speranță ca o lumină firavă în noaptea de Înviere. Hristos e viu.

În primăvara asta, pe strada Lăcrămioarei a înflorit liliacul și nimeni nu-i mai rupe crengile grele de floare. Pentru că e anul depărtări fizice și apropierii spirituale. E anul în care fiecare trebuie să se așeze în genunchi în sufletul său, ca toate sufletele, apropiate, să mărturisească într-un glas. Hristos a înviat!

Iubirea


Am crescut într-o familie în care iubirea era lucru dracu, de purtat pe ascuns, în întuneric, singurătate și cu pătura în cap.Cînd m-am ridicat un pic, am realizat că adulții știu ceva mai mult decît avem noi voie să știm și mi s-a făcut rușine. Și eu știam cumva, nu mă întrebați cum, ceva ce n-ar fi trebuit să știu. Sincer, cred că veneam cu niște amintiri tulburi și nu tocmai cuminți dintr-o viață anterioară. În consecință, am învățat să cresc cu rușine.
Pe măsură ce mă ridicam, a început să-mi fie rușine de corpul meu, să mă feresc de corpurile celorlalți, să devin un pic sălbatică. Salvarea mea a fost că a venit un timp în care am realizat că trebuie să las garda jos, dacă nu vreau să mă vadă toți ca pe una ce trebuie internată urgent la spitalul de nebuni și-am intrat și eu în rîndul lumii.
Totuși, gîndurile au rămas. Gîndurile murdare.
Cînd m-am măritat eu, încă era la modă să intri fecioară în biserică și toată suflarea petrecăreților să admire a doua zi cearșaful pătat cu sînge. Singurele sfaturi pe care mi le-a dat mama înainte de nuntă au fost ”dacă nu ești fată mare, te omor cu mîna mea!”. Așa că, în buna tradiție a revoltei tinerești, am făcut sex (cu viitorul soț, normal!) cu puțin timp înainte de nuntă și-am aruncat repede cearșaful în mașina de spălat, să nu vadă nimeni rușinea.
Sincer, n-a fost nimic wow, nimic de care să nu-mi fie la propriu rușine după aceea, așa că, în sinea mea, m-am felicitat că am ales varianta asta, cu toată supărarea ulterioară a mamei, a socrilor, a cumnaților și a cui s-a mai nimerit să se simtă văduvit de spectacol. De-aș mai fi avut timp să anulez nunta, aș fi făcut-o, dar n-am avut norocul ăsta. Și azi mă condamn că n-am avut curajul să fac sex încă de la primele întîlniri, să știu ce mă așteaptă și să mă întorc din drum.
Cu timpul, mi-am dat seama că lumea asta nu e așa cum mi-o imaginasem pe vremea naivității adolescentine. Că oamenii nu se căsătoresc neapărat din dragoste, că iubirile nu țin (de cele mai multe ori) ”pînă cînd moartea ne va despărți”, că o căsătorie aranjată poate dura mai mult și poate fi mult mai fericită ca una ”din dragoste”, că poți iubi dureros de mult un om pe care societatea ți-l refuză, dragoste pentru care ai fi omorîtă cu pietre în piața publică, de s-ar întoarce timpul. Am învățat că oamenilor nu le plac oamenii ce iubesc. Care se iubesc.
Viața reală în grădina Maicii Domnului e, de fapt, o conspirație împotriva iubirii. O conspirație murdară a privitului pe gaura cheii, a bîrfei, a ștrangulării oricărui sentiment ce-ar putea apărea la un moment dat între doi oameni oarecare, în afara instituției maritale. Fără acordul public, toate femeile sunt curve care distrug cămine cinstite și toți bărbații niște nemernici care-și neglijează îndatoririle sociale și se duc după curve. Asta în situația în care societatea moralizatoare e plină de indivizi care se masturbează cu gîndul la femeia altuia (curva dracu!) și de individe frigide pentru care doar altele au noroc în viață (curvele dracului!).
Mai trist este că și amantele aspiră la rolul de nevastă invidioasă care să pună la zid și să bată în cuie curvele ce-ar visa să le ia bărbatul.
De cîte ori particip la o nuntă, încă mai am senzația că particip la un ritual bisericesc prin care celor doi li se dă oficial și public voie să facă sex. Și mi se face rușine de gîndurile mele necurate.
PS. Înadins n-am făcut vorbire de fetițele ce iubesc de nu mai pot moșulici care le-ar putea fi bunici și se mărită cu ei din dragoste prea mare iar ei sunt așa de fericiți, încît, dacă le ies copiii roșcați deși ei sunt blonzi cu ochi albaștri la bază, sunt convinși că de la rugină e, nu de la sex cu puștiul care curăță piscina. Asta e o latură nouă a societății care merită o postare separată.

Divorțata


Mărturisesc, sunt o divorțată.
Am reușit să-mi înfrîng frica și să mă întorc în orașul supliciului meu la 7 ani după ce-am plecat de acolo. Șapte ani mi-a luat să lupt cu temerile și să fac față onorabil unui divorț. Cînd am ieșit de la notar, fostul soț m-a invitat acasă, să stăm de vorbă. Nu m-am dus, mi-a fost teamă. Mi-a fost frică să intru cu el în casa în care mi-am îngropat tinerețea.
M-am despărțit repede de el și-am plîns pe-o bancă în parc pînă m-am liniștit. Îmi tremurau toți mușchii, abia puteam respira și lacrimile îmi curgeau în poală în timp ce priveam la statuia lui Traian de pe banca pe care mă așezasem. Cînd m-am liniștit, am sunat-o pe fiică-mea și-am mai plîns puțin împreună. Apoi am bătut toate magazinele din centru și mi-am luat o rochie. Am vrut una roșie, care să-mi aducă aminte de ziua în care mi-am îngropat tinerețea, căsnicia și munca de o viață. N-am găsit, așa că am luat cea mai colorată rochie care a stat bine pe mine.
Umblam pe străzile orașului și parcă-l descopeream prima dată. M-am dus la gară pe jos și abia cînd am ajuns în parc mi-am dat seama că totul strălucește în jurul meu și eu zîmbesc. Era prima dată cînd nu mă mai grăbeam să ajung la timp acasă, prima dată cînd mergeam pe stradă fără griji, prima dată cînd priveam oamenii în față, fără să mă tem că privirea mea poate fi considerată provocatoare de cel de lîngă mine. Mi-am dat seama atunci ce sentiment îi încearcă pe cei ieșiți din pușcărie după ani lungi de detenție.
Nu mi-a fost ușor, nu-mi este nici acum. Aș minți de-aș spune altceva. Toți se așteptau să eșuez lamentabil și să mă întorc cu coada între picioare de unde am plecat. Și părinții mei, și neamurile, și prietenii.
Am muncit pînă la epuizare de multe ori. Încă o mai fac. Am făcut și foame, am îndurat lipsuri multe prin case străine, în lucruri vechi, ce miroseau a moarte. Am stat într-un apartament în care iarna ne curgea apă în șifonier iar pe peretele din spatele lui aveam o cultură impresionantă de mucegai. Plăteam 300 de euro chirie pentru el și eu dormeam pe o canapea de 100 de ani cu arcurile rupte exact în jujloc, de abia reușeam să mămai îndrept dimineața.
Fiică-mea a muncit din al doilea an de facultate. Pe fiu-meu l-am operat pe coloană în anul doi de facultate. M-am îmbolnăvit și-am chemat salvarea. A venit cu un medic/asistent beat turtă care și-a luat pulsul singur și-a decretat că n-am nimic, sunt doar un pic isterică. După trei zile, doctorița care mă trata în spital mi-a zis că puteam să mor în orice moment. Aveam pulsul 120 și mă simțeam ceva mai bine ca atunci cînd am chemat salvarea.
Am supraviețuit.
Am strîns din dinți și l-am ascultat și pe tata cînd mă suna îngrijorat că l-a visat pe fostul și îi era teamă să nu facă vreo prostie. ”Tu ai mai vorbit, mă tată, cu el? Că mulți și-au pus capăt zilelor în situația asta…” Îi purta grija călăului nostru. Mie nu mi-a purtat-o niciodată, eu puteam duce. Și-am dus. Nimeni nu ne-a dat un capăt de ață, nici o bucată de pîine. Pe toate le-am avut doar pentru că am muncit.
Cum e să fii femeie divorțată? În primul rînd, rudele se țin la distanță, le e teamă să nu se ia boala asta contagioasă. Prietenele îți sunt alături, te compătimesc, te ajută cît pot, dar de la distanță. Petreceți timp împreună și, într-un tîrziu constați că toată prietenia voastră e de fapt o amiciție mai profundă, că nu ați petrecut niciun weekend împreună, că nu ieșiți decît o dată pe an la o cafea, că în familia lor nu e loc și pentru o prietenă divorțată și singură. Dacă erai măritată era altceva… Ajungi să te autoizolezi. Straniu că vorbesc despre asta zilele astea, nu?
Apoi, alte prietene cred că-ți face bine să afli noutăți despre fostul. Și-ți povestesc de cît de bine arată, de cea care se lăfăie în munca ta de o viață, și de cea de după ea, afli că a prezentat pe una sau pe alta drept logodnica sa, Asta în timp ce tu-ți numeri și ultimii bani, să-ți ajungă pentru toate facturile și taxele și te îmbraci de la second, ca să-ți ajungă și de mîncare pentru familie. Toate astea, deoarece nu reușești să scoți din munca ta de o viață nici măcar lucrurile pe care le-ai cumpărat din salariul tău. Îți dai seama (a cîta oară?) cît de puțin au însemnat 20 de ani din viața ta. Și-ți revin coșmarurile, sufocările, fricile și insomniile. De fapt, astea nu trec niciodată. Revin constant, indiferent ce-ai face. Nu îndrăznești să mai primești în viața ta pe nimeni, de teamă să nu rămînă definitiv iar tu să iei închisoarea și abuzurile de la capăt.
Azi am aflat din înțelepciunea unui preot, că o femeie divorțată nu are dreptul nici să boteze un copil. Dacă era văduvă, era altceva. Trebuia doar să prezinte certificatul de văduvă și era primită altfel în biserică. De fapt, femeia divorțată n-are niciun drept dacă rămîne singură. E o paria a societății, un rebut. Dacă nu se agață de brațul primului ieșit în cale, dacă nu-l îmbrobodește s-o ia, nu trebuie să existe. Mai e puțin și se trezesc unii preoți să le interzică divorțatelor și dreptul la slujba de înmormîntare. Asta în timp ce sute de femei mor ucise de dușmanii alături de care dorm cu acte și pirostrii la biserică.

Sorcova


Vorbeam la telefon cu o prietenă cînd am auzit bătaia în ușă. Am ignorat-o, dar ei știau că sunt aici.
– Primiți cu sorcova?, am auzit două glasuri mici de dincolo de ușă. Aceeași întrebare, ușor defazată, pe două voci.
-Stai să deschid ușa, c-au venit copiii să mă sorcovească, i-am zis prietenei mele și am deschis. La ușă, doi țînci, un el și-o ea. De fapt, o ea și-un el dacă e să fiu corectă, că ea era mai mare. Și la propriu și la figurat.
– Primeasc, mami, le-am zîmbit.
Încurajați de zîmbetul meu, s-au apucat să-mi ureze cu sîrg. ”Sorcova, vesela, să trăiți să înfloriți, ca merii ca perii…”, tot așa pînă ”la anul și la mulți ani!”. Nu-i puteam opri, era păcat. I-am ascultat amuzată cît timp s-au concentrat pe urare, apoi pe Baghera mea și la sfîrșit întins o hîrtie de 10 lei.
– Știți, noi nu împărțim banii, a zis ea, cu hotărîre. Doar dulciurile!
– Dați-ne cîte o hîrtie de 5 lei la fiecare, a adăugat el, plin de aplomb.
Ia uite frate, puștiulică, la cei trei ani ai lui, știe banii și știe că 5 e jumatea lui 10. Dulciuri n-aveam, două hîrtii de 5 lei nu aveam și nici alta de 10 lei ca să le dau la fiecare cîte una.
– Mami, rău îmi pare, dar trebuie să vă descurcați așa, că eu alți bani nu am. Uite, dacă vă mai dă cineva bani schimbați, faceți împărțeala atunci.
– Da, dă-mi-o mie, a sărit puștiul. Ne-o schimbă mami, îți dau eu 5 lei pe ea!
Ea a luat repede bancnota și-a dosit-o în buzunar.
– Neeee, lasă tu! Stă la mine, că eu sunt mai mare! L-a blocat și i-a întors repede spatele, să sune la următoarea ușă. S-a grăbit și el să se ducă după ea.
Am simțit așa, o mîndrie de gen. Femeile sunt afurisite de mici, fraților, știu foarte bine și ce vor, și cînd și, mai ales, cît vor! I-aș mai fi dat ceva puștioaicei, de-aș mai fi avut, măcar pentru hotărîrea ei.

Leti


M-a sunat aseară Leti.
Cred că v-am mai spus că Leti e prietena mea din copilărie. Am crescut împreună, ne-am jucat împreună de-a mama și de-a tata, am experimentat machiajul pe păpușile ei, am făcut gimnastică împreună, ne-am dat în leagăn pînă la cer împreună, mi-a botezat toate pisicile și toți cățeii, am rîs, am țesut povești împreună, am plîns și-a rămas cu mine fără să mă întrebe și fără să mă judece vreodată. Prietenia noastră a scăpat intactă pînă și de gura Manei, căreia nu prea i-a mirost bine mult timp că nepoata ei de viță nobilă umblă toată ziua cu o țărăncuță ciudățică.
Ea a rămas lîngă mine cînd Cristina a fost nevoită să se mute și ceva în sufletul meu mic și fricos, s-a rupt. A fost acolo la fiecare bucurie și fiecare pierdere. Iar eu am așteptat-o mereu.
Liceul ne-a despărțit. Ea a plecat prima, e mai mare. S-a dus tocmai la Timișoara, de unde s-a întors doar în vacanțe. Timpul nostru împreună s-a comprimat în cîteva săptămîni pe an și-n amintirile depănate cu Mana la o cană de ceai.
Odată cu plecarea ei s-a dus ușor și sănătatea Manei. Am încercat să-i fiu aproape cît am putut, totuși, inima ei bătrînă obosise brusc. Și mintea îi rămîsese blocată undeva, în anii în care avea casa plină de fete de educația cărora se simțea datoare să aibă grijă.
În prima vară după plecarea ei l-am pierdut pe Nicu și ea n-a mai fost acolo să-mi fie stîlp. Două luni lungi am învățat singură drumul către cimitir. Acela a fost anul cu pierderi. Pe toamnă s-a stins și Mana. În vara următoare am făcut amîndouă drumul babelor, să aprindem candela și să-i povestim Manei ce mai e prin sat. Ea a plecat iar, eu am mai rămas un timp să țin candela aprinsă și să povestesc crucilor reci ce goală-i lumea mea fără oamenii de sub ele.
Apoi am plecat și eu iar drumurile noastre au părut că se despart definitiv, ca drumurile tuturor copiilor ce-s nevoiți să dea cu capul în porțile vieții. Și totuși, de pe drumul ei, Leti nu m-a lăsat niciodată să mă pierd. A aprins un felinar pe care l-a ridicat sus de tot, la stele. Un cer ne-acoperea pe amîndouă și ea a găsit discret și elegant, calea să lumineze ambele drumuri, chiar și atunci cînd părea că nu mai pot vedea nicio lumină din închisoarea căsniciei mele.
Mi-a pierdut adresa, s-a dus la ai mei și-a cerut-o pe cea nouă. N-a avut numărul meu de telefon, a făcut cumva rost de el. M-a ținut în viață cu gîndul, cu vorba, cu aducerea aminte. Nimeni în jurul ei n-a avut voie să uite de mine iar eu, între pereții izolării mele, mi-am adăpat ochii și mintea cu lumina aprinsă de ea. În noua mea familie nimeni nu o cunoștea în realitate, copiii se mirau doar că cineva de departe și de demult trimite mamei lor cîte o felicitare de fiecare sărbătoare și cîte o vedere din fiecare concediu, iar mama lor le ținea la loc de cinste, ca pe un bibelou pînă ajungea următoarea felicitare, la următoarea sărbătoare. Li se părea desuet gestul și nu înțelegeau ce ancoră aruncă pentru mine acele cîteva rînduri scrise îngrijit, de mînă.
Mulți, mulți ani, aceasta a fost singura intersecție în care prietenia noastră se întorcea să se adape. Și cînd eu n-am mai putut să dau niciun semn, Leti s-a întors acolo și mi-a lăsat semn de neuitare.
Ne-am revăzut față în față după ce-am divorțat. Douăzeci și cinci de ani de absență s-au șters ca prin minune și-am redevenit dintr-o dată copiii de odinioară. Între noi timpul n-a săpat nicio cută, niciun rid apărut pe față, niciun kilogram în plus, nicio lacrimă nu au rămas lipite de prietenia noastră. Nici măcar în gînd nu mi-a reproșat vreodată tăcerea și absența atît de îndelungată. Mi-a șters cu zîmbetul ei cald tălpile rănite de de spinii drumului și m-a îmbrățișat.
Ne auzim și acum rar iar de văzut ne vedem și mai rar, dar momentele importante ale vieții nu trec fără să știm una de alta, fără să rîdem și să plîngem împreună, fără să aflăm despre prieteni noi pe care-i cunoaște în realitate doar una dintre noi, dar care ne sunt dragi pentru că-s parte din viața celeilalte, fără să vorbim despre ce ne doare, despre ce ne întărește, despre ce ne înduioșează.
Cu timpul am cunoscut mulți oameni și-am mai încercat, timid, să leg și alte prietenii, dar cei 20 de ani de tăcere și-au pus definitiv amprenta asupra mea. Au fost ani în care-am învățat că prieteniile nu durează la infinit, că oamenii îți sunt alături doar cît au un interes comun, că poți rămîne prietenul cuiva doar atîta timp cît poți să te pliezi pe nevoile lui, că locul tău poate fi oricînd luat de altcineva mai atrăgător, mai prezentabil, mai promițător. Am învățat că unii se pot lipi de tine doar pentru că vor să ajungă undeva, că cei la care ții te pot vinde pe mai nimic unor rechini ce te pîndesc demult, că poți iubi și credita enorm pe cine-ți este cel mai mare dușman, de fapt. Am învățat tot ce m-a făcut să devin un porc spinos veșnic în gardă și foarte puțini au trecut testul prieteniei durabile cu mine. Pot spune chiar că un singur om a avut puterea și nebunia să-mi rămînă alături , chiar și atunci cînd l-am gonit. Acum știu că nimic nu e veșnic pe lumea asta. În afară de anumite prietenii.
Nu dați cu pietre, în definitiv, nu am povestit asta nici ca să mă laud, nici ca să mă plîng. De fapt, am vrut să vă urez să găsiți fiecare o Leti a voastră care să vă fie alături și cînd viața vă urcă și cînd vă coboară, chiar și cînd ajungeți pe fundul prăpastiei și nu mai vedeți lumina. Cineva să aprindă o candelă pentru voi în cel mai adînc întuneric.

de Ignat


Dacă aș fi putut alege care zile să apară și care să dispară din calendar, atunci aș fi ales, cu siguranță, să nu existe ignatul și ajunul Paștelui.
Știam ce urma, mama se scula cu noaptea-n cap, făcea focul și punea pe plită oalele cele mari, pline cu apă limpede din fîntînă. În mijlocul bătăturii aprindea focul sub ceaunul de 50 de litri. Noi, copiii, am mai fi dormit, dar cine mai putea în toată agitația aia?
Din bucătărie se auzeau lemnele cum troznesc în sobă și pe sub ușă intra abur de țuică fiartă și fasole fiartă la foc mic. Era dimineața în care mama ”prăjea” fasolea rămasă de la masa din ziua trecută.
Îi auzeam cum se îndeamnă unul pe altul să-și pună o pereche de șosete de lînă în plus și să mai ia ceva pe sub cojoaca din blană de oaie, Vorbeau tare, se agitau, era o frenezie, un amestec de bucurie și nerăbdare pe care doar acea dimineață din an o avea.
Dimineața pe care eu o uram din tot sufletul. Dimineața în care țipătul porcilor înjunghiați marca începutul sărbătorilor de iarnă.
Mă durea fizic țipătul lor și lacrima ce-mi pica-n barbă, mă dureau urechile pe care le-aș fi vrut surde. Pentru o dimineață aș fi vrut să dispar, să nu simt mirosul de păr ars care-mi întorcea stomacul pe dos, să nu aud țipetele care-mi făceau inima s-o ia razna și mă înnebuneau. Țipetele care începeau Încă de la primii zori și se terminau tîrziu, după prînz, cînd toată lumea se grăbea să-și termine pregătirile.
Parcă tot satul tăia porcii în aceiași zi. Alergau de la unul la altul, să ajute la imobilizarea nefericitei matahale, să bea o țuică fiartă, să-și ureze spor, apoi se întorceau repede acasă să aprindă primele paie peste cadavrul cald.
Eu mă ascudeam în camera bună, în șifonier. Mă vîram pe sub covoarele țesute de mama, îmi îndesam vată în urechi, îmi luam capul în palme și mă ghemuiam cu genunchii la gură pînă trecea urgia. Mama mă striga, avea nevoie de ajutor, eu nici măcar nu respiram. Știam că o să-i treacă nervii după un timp și-o să mă lase în pace, ca de obicei.
Uneori venea să mă caute, dar niciodată nu i-a dat în gînd să deschidă ușile de la șifonier. De aceea-mi construisem acolo cartierul general, lumea în care evadam de cîte ori simțeam că mai bine-aș muri. Acolo tăceam chitic și pînă pleca popa cu icoana, sau cu botezul. Uram să pup geamul aceleiași icoane care trecuse pe sub buzele tuturor vecinilor și mai ales, uram să pup mîna popii. Bine, aveam o mare treabă cu pupatul pe atunci, că mi se părea scîrbos din cale afară, dar asta e poveste pentru altădată.
Ieșeam tîrziu, cînd focul de paie era potolit și porcul, acoperit c-o haină veche, aștepta să fie încălecat. Nu mă trăgea inima să-l încalec, dar de data asta mă căuta tata și pe el nu-mi permiteam să-l enervez.
Frate-meu încăleca primul și se ținea bine de gîtul porcului. Eu încălecam în spatele lui și mă țineam bine de el. El se enerva și se scutura să scape din strînsoarea brațelor mele pînă cînd intervenea tata și ne poruncea să încetăm cu prostiile.
Era de abur porcul sub fundul nostru, simțeam căldura vie, umedă, cum intră prin țesătura pantalonilor, prin izmene pînă la pielea ce se înfiora. Mirosea a paie arse, a șoric proaspăt, a iarnă, a ger. Pielea, umezită de abur, prindea ace de gheață pe margine și începea să piște. Pe pantaloni ni se așternea bruma din loc în loc, unde umezeala îngheța.
Tata tăia cruce mare cu cuțitul în grăsimea de pe ceafa porcului. Mama venea repede cu mîinile pline. În dreapta ducea vasul cu fum de tămîie pe cărbuni de lemn, în stînga strîngea tare cîțiva căței de usturoi înveliți în sare. Presăra sarea și usturoiul în tăietura proaspătă, apoi ne tămîia cu tot cu porc. Noi să creștem mari și sănătoși, pe el să-l mîncăm voioși. Tata turna cîte o țuică fiartă în ceștile bărbaților ce-ajutaseră la tăiat. Era vesel cum rar îl vedeam și-și freca fericit mîinile.
– Hai, gata acuși!, ne zorea. Jos cu voi, că ați călărit destul. Hai la treabă, că e mult pînă deseară. Ne ridica pe rînd și ne așeza alături, apoi tăia urechile porcului și ni le împărțea frățește. Frate-meu una, eu una.
Trecem la treabă. De fapt, înghețam pe lîngă ei, cu picioarele-n mocirlă și degetele înțepenite pe cana cu apă fierbinte cu care tot spalam șoriciul pe care el îl freca cu peria și lama cuțitului pînă devenea auriu.
Cînd intram în casă, la căldură, nu mai simțeam niciunul din cele zece degete, iar mucii, dezghețați, ne picurau pe piept. Pe plită sfîrîia deja pomana porcului și bolborosea auriu, mămăliga, Mirosea a friptură, usturoi, foc, țuică fiartă, iarnă. Mirosea deja a Crăciun acasă.
Peste ani, cînd am avut la rîndul meu copii, nu m-am mai putut ascunde în șifonierul cu covoare țesute în război. Mi-am asumat rolul mamei și mi-am ridicat copiii să încalece pe porcul cald. Am alergat cu vasul cu fum de tămîie în dreapta și-am strîns în pumnul stîng sare și usturoi pe care le-am presărat în crucea proaspăt crestată în carnea moale a porcului. M-am închinat și i-am tămîiat cu totul, să crească mari și sănătoși și să mănînce porcul voioși. Uneori, în casă mirosea a Crăciunul de odinioară, din copilăria mea.
Doar țipătul și uciderea mi-au rămas la fel de grele tot timpul.

dor


Mi-e dor de-un sat care nu mai trăiește decît în amintiri. Nu, n-a murit definitiv, undeva acolo, pe malul stîng al Dunării, încă se chinuie să supraviețuiască fizic. Moral, a murit demult, odată cu toți oamenii pe care-i port acum cu mine prin lume. Străini ei, străină eu, împreună într-o lume străină și stranie.
Mi-e dor de sărbătorile de acasă și de crăciunul cu zăpadă. De diminețile în care gerul ne scotea aburi pe nări și ni-i îngheța în fular.
Sărbătorile copilăriei începeau cu fum de ciocălăi în oale afumate de lut, devreme, înainte de răsărit. Dimineața răsărea timită pe prag, în flacăra anemică menită să transforme restul aspru de lemn în cărbune încins. Bunica îmbrăca hainele cele bune, parcă puțin mai negre decît cele de zi cu zi, se înfășura în broboada neagră și ieșea tiptil pe ușă, să nu ne trezească. Precauție inutilă, oricum dimineața magică nu ne lăsa să mai dormim. Afară ofta, își făcea cruce, se apleca și lua oala cu foc.
O auzeam cu închide portița de la drum și strigă la soru-sa Măria. ”Hai, fa, că acu-i ziua mare!” Șușeaua avea altă viață decît cea din așternuturile noastre moi. Mai crudă, mai rece, mai vie. Treceau femeile la tămîiat iar fumul se întorcea alb, acasă. Nu-l opreau, mergeau înainte cu gîndurile și rugăciunile lor.
Cînd era foarte frig nici de vorbă nu le ardea.
Intrau pe poarta cimitirului și se împrăștiau care-ncotro, pe unde-și aveau îngropați morții. Se grăbeau să apuce să treacă pe la toți pînă la ziuă. La unii adăstau mai mult. Mai curățau o buruiană uscată, așezau lumînările-n nisipul din găleată, le aprindeau una cîte una și povesteau cu mortul de una, de alta, de cît de grea e viața de după moarte. Că cel ce pleacă odihnește, de cel ce rămîne e rău, că pătimește singur pe lume, cu dor și griji multe.
Se mai auzea cînd și cînd cîte un urlet de durere, cînd se strigau pe nume. Strigau ele, femeile vieții la ei, morții lor. Să nu li se uite numele, să vină să se scalde-n fumul de tămîie, că doar e sărbătoare și s-o pune masă mare, cu multe bucate alese și s-o împărți la creștini, ca să aibă și ei, din lumea de dincolo ce mînca. Se făcea lumină albă cînd ieșeau grăbite înapoi, la șușea.
De-acum nu mai aveau timp de pierdut, că acuș era amiaza, sarmalele nu erau fierte de-ajuns, friptura așteapta să fie băgată în cuptor, patul era nefăcut și-acușica bătea vecina-n poartă, că ea era totdeauna mai harnică.
Noi ne hîrjoneam pe lîngă foc și ne delectam cu alvița dungată din brad. Cînd ne venea cheful, ieșeam afară-n zăpadă. Nicio grijă nu ne dădea ocol, nici supărare nu poposea mai mult de un minut în pragul nostru. Cu noi era mămăița noastră în haine cernite, avea cine să le gonească.
S-a dus și ea demult în lumea fără dor. Noi am crescut și ne-am împrăștiat în toate zările, nu mai e nimeni să aprindă ciocălăi de porumb în oală de lut, să ducă fum alb de tămîie pînă pe lumea cealaltă, să o cheme la masă. Doar casa a rămas, cocoșată de vremuri, să aștepte sufletele rătăcite la masă. Pe masă nu mai aburesc colaci, nici sarmale, nici copii nu se mai hîrjonesc pe lîngă ea. În satul din sufletul meu s-a așternut, ușor, liniștea.