Speranță


Am citit că specialiștii au ajuns la concluzia că, dacă ai norocul să ajungi la 95 de ani, ai șanse să atingi liniștit suta iar dacă treci de 105, nu mai mori curînd. Cică speranța de viață crește după 95 de ani datorită nu știu cărui mecanism. Și mi-am adus aminte.
Soacră-mea s-a gîndit să mă lase să cunosc toată familia de la început, așa că, încă de la prima mare sărbătoare mi-a dat coșul în mînă și mi-a zis ”De-acu tu te duci cu împărțituri pe la neamuri.” Nu știu cum e la voi, dar la noi, la olteni, fiecare sărbătoare e importantă și morții familiei sunt cinstiți de fiecare dată cu colaci, friptură, prăjituri, ce-și permite fiecare mai bun. Toate bunătățile astea sunt puse pe masă, numite, tămîiate și împărțite pe rînd celor mai apropiați: vecinilor, fraților, verilor, neamuri mai apropiate.
Socrul meu se trăgea dintr-un neam de oameni frumoși tare, șapte frați, toți albi la piele cu ochi albaștri, chip luminos și părul negru. Din neamul lui mi-a căzut mie cu tronc o mătușă, tușa Lenuța. Era femeia asta o bucurie, veșnic zîmbitoare, veselă, plină de viață. De cum am văzut-o că a intrat prima dată pe poartă, am iubit-o. Dragoste la prima vedere. A venit spre mine cu fața ei luminată de zîmbet larg, cu brațele deschise, m-a pupat zgomotos pe ambii obraji și mi-a răspuns la salut înainte de-a putea eu să termin ”săru-mîna”. ”Sărut ochii, copila mea! Riie, nora asta a ta seamănă în neamul nostru, cu ochii mari și frumoși”, a adăugat și soacră-mea s-a strîmbat că ei nu-i plăceau ochii mei mari.
La ea mi-a fost drag să mă duc prima dată cu împărțituri, mai ales că stătea aproape, pe coastă, la trei case distanță. De pe aleea noastră puteam privi în curtea ei de pe culme.
M-a primit cu drag, ca de obicei și am povestit în grădiniță, printre flori de parcă ne cunoșteam de o viață. Cînd am intrat în casă am rămas un minut în loc. În camera micuță, scundă, pe unicul pat din încăpere era întinsă mama ei, un trup mic, ca de copil, uscat, doar pielea ridată pe oasele goale. Privea pierdută în tavan. Tușa Lenuța a strigat la ea.
– Fa, mamă, ți-adusei o fată frumoasă în vizită. E nora lui Lache, ia uite ce seamănă cu noi.
Bătrîna nu s-a mișcat, nici măcar n-a clipit. Eu m-am strîns în mine, un pic speriată, dar tușa m-a liniștit, bătrîna era cam surdă, reacționa greu. S-a aplecat și i-a mai strigat o dată în ureche. În sfîrșit, femeia a întors capul și m-a privit cu niște ochi apoși și tulburi. Mi-a făcut semn să mă așez lîngă ea și eu n-am putut refuza, deși îmi era un pic frică de femeia aceea ce semăna mai mult a cadavru decît a om. Mi-a luat mîna în mîna ei și m-a mîngîiat încet pe degete. Avea pielea caldă și moale, deși tăbăcită.
– Cine ești tu?
– E nora lui Lache, mamă, nu-ți spusei?
– Taci tu, vorbesc cu fata.
I-am spus cine sunt, de unde vin, ce fac, ce planuri am, cum sunt părinții mei, cum e afară, cît e de cald (era ziua de Paști), că au înflorit pomii, că în grădină miroase a zambile, că iarba e verde. Era însetată de informație, vedea cu ochii ei tulburi tot ceea ce-i povesteam și simțeam cum mîna mea trimite viață prin mîna ei în corpul uscat.
Tușa Lenuța își făcea de lucru pe lîngă plită. Pregătea mîncarea bătrînei.
– Mă chinui cu ea, copilă, e vai de capul meu. Nu mai mănîncă, mă gonește cînd mă apropii cu farfuria de ea, trebuie s-o mint ca pe copiii ăi mici. Pînă anul trecut a fost un pic mai bine, că se mai ridica și se mișca singură prin casă, pe bătătură, de astă-iarnă o întorc cu pătura în pat. I-a adus fie-mea tot felul de buline de întărire, degeaba. Nu vrea. Cică vrea să moară. Păi moare omul cînd vrea el, puiule? Nu moare, moare cînd îi vine rîndul. Dacă ei nu i-a venit rîndul…
Eu tăceam, bătrîna asculta cu atenție. A auzit tot deși de data asta tușa vorbise pe un tot scăzut, mai mult ca pentru sine.
– Taci tu, Leană. Pune-mi de mîncare, că azi vreau să mănînc cu fata asta.
Am stat și i-am dat de mîncare, lingură cu lingură. Mi-a povestit ea de data asta, printre îmbucături.
– Nu știi tu, mumă, cît îmi e mie de greu. Fata asta n-are răbdare deloc, mă smucește și mă repede că e tot timpul grăbită, are treabă. Stau toată ziua singură în casă și cînd vine are pretenția să mănînc repede în cinci minute, că ea n-are timp să stea după mine. Mi se pune un nod aici, în piept și nu pot să înghit. Nu mai mănînc. Ce, ea înțelege de ce? Mă rog să mor mai repede, în fiecare minut mă rog, toată noaptea o visez pe mămica și-o rog să vină să mă ia și pe mine, că toți au plecat, doar eu am rămas pe-aci, să pătimesc și ea nu vrea neam, îmi întoarce spatele și pleacă supărată. Nu știu de ce, fetiță, că m-am purtat bine cu ea și am îngrijit-o și i-am făcut pomenile toate cum am putut c-am fost văduvă de la 28 de ani, copilă. Toată ziua mă rog să mor și Dumnezeu nici nu mă aude. M-a uitat moartea, asta e. A uitat de mine și eu nu știu cum să deschid poarta s-o ademenesc aici.
– Mai taci, că numai prostii spui, a sărit tușa cu gura. Nu asculta la ea, pup ochii tăi, crezi că mai știe ce vorbește? Așa mă bate la cap toată ziua și-mi plînge că ea vrea să moară și nu mai moare. Dacă nu i-a venit rîndul… trebuie să chinuiesc eu.
A trăit bătrîna de-a sărit de suta de ani. Tot timpul ăsta tușa s-a aplecat încet spre pămînt, de parcă o căra în brațe pe mama ei uitată de moarte, peste tot. Și soarele din ochi i s-a întunecat și zîmbetul i-a devenit mai trist, mai absent cînd mă lua în brațe, mă pupa pe obraji și-mi spunea ”sărut ochii, copilă”.
Oare, cît de mare binecuvîntare poate fi speranța asta crescută de viață la oamenii pe care-i uită moartea?

Cel mai bun prieten


Cel mai bun prieten al meu a fost o bicicletă veche fără cadru,
cu vopseaua sărită și cu numele șters.
Avea spițe nichelate, strălucitoare și cauciucuri cu multe petice,
le lipea tata de cîte ori călcam cu ele prin mărăcini.
Nici măcar nu era bicicleta mea,
dar ea, ca nimeni alta, mă înțelegea perfect,
știa cînd sunt tristă și mă ademenea cu ghidonul s-o încalec,
să dăm o roată satului, pînă la Jii.
Cînd eram nervoasă se ferea din calea mea,
simțea c-o poticnesc în dealul de nisip și-o înjur,
și-mi vărs nervii pe ea și plîng,
ori ea nu suporta să mă vadă niciodată pîngînd.
Un timp, cel mai bun prieten al meu a fost un cățel cu ochi de alună.
Venea lîngă mine și-mi lingea picioarele de drag,
îmi punea capul în poală și plîngea cu mine,
îmi vîra catifeaua botului sub nas, să ne pupăm, să-mi treacă.
De la o vreme, cel mai bun prieten al meu e cerul, mă ademenește
cu cețuri și nori grași cumulonimbus răsăriți pe nesimțite,
din spatele muntelui.
Într-o zi am să urc muntele pînă în vîrf și-am să încalec pe unul
ca pe vechea mea bicicletă fără nume,
să dau o dată roată pămîntului,
pînă la Jiul cel mare,
să trec în zbor pe lîngă vameșii uimiți de prietenia atît de frumoasă
dintre o fată cu ochi verzi
și-un nor de furtună.
20180625_164451

tăceri


Aţi observat ce repede se obişnuiesc oamenii unii fără ceilalţi? La început, despărţirea, chiar şi de scurtă durată, pare un veac, abia aştepţi să te întorci, să fii cu omul drag, să-i vorbeşti. Nici nu contează ce vă spuneţi, importat e că sunteţi cumva împreună.
Primele pauze mari dor, fizic dor, apoi trece o zi, trec două, te iei cu altele şi îţi aduci aminte tot mai rar de bucuria lăsată în urmă, altceva îţi captează atenţia, altcineva îţi provoacă bătaia de inimă. Poate că e mai bine, poate că, de n-am fi aşa, n-am suporta despărţirile şi unele sunt chiar definitive. Durerea ne-ar frînge.
Aşa, uşor-uşor, nici nu mai e durere, e doar o trecere lină peste o apă învolburată, odată ajuns pe celălalt mal nici nu-ţi mai pasă de clocotul de sub pod. Regula e valabilă şi cînd îţi pleacă copiii la casa lor, şi în despărţirile iubiţilor, şi în bolile lungi, incurabile. Cumva te aştepţi să se întîmple şi pe măsură ce trece timpul, parcă nici nu te mai surprinde tăcerea ce se aşterne în urmă, te obișnuiești cu ea ca un copac fără frunze în bătaia vîntului.

gînduri cu aripi


Am trăit totdeauna pe repede înainte. Am visat, mi-am făcut planuri, m-am luptat, am muncit să le împlinesc. Totdeauna mi-am aruncat gîndul departe, în viitor și m-am ancorat bine de el, să nu-l pierd, să nu mă rătăcesc. Am adunat firul apoi, încet, zi cu zi, să îmi ating țelul, să rezolv problemele, să îmi rup din cînd în cînd și bucata mea de bucurie. Da, am reușit-o și pe asta, pe fugă, din goana zilelor furam din cînd în cînd cîteva ore de tihnă, de iubire, de bucurie. Îmi umpleam sufletul și plecam din nou la luptă. Lupta cu viața de femeie singură nevoită să răzbată într-o lume de oameni inerți, cu rost. Nu mi-am făcut decît rar prieteni. Cei căsătoriți mă ocoleau, pe cei singuri îi ocoleam eu, nu aveam nici timpul, nici preocupările, nici resursele lor. Eu aveam de luptat cu prejudecățile tuturor, cu nevoi, facturi, trebuințe.
Acum aș da anii înapoi, să-mi las timp să învăț să trăiesc clipa, să pun un pas înaintea celuilalt și să mă bucur de pămîntul pe care calc. Cred că nici el nu a apucat să mă cunoască prea bine, am mers totdeauna pe vîrfuri, am ridicat repede talpa și-am azvîrlit-o înainte, să nu-i strivesc tihna sub pasul plin. Cînd va veni timpul să mă primească o să mă așeze în rînd cu păsările cerului, poate văzduhul mă va recunoaște mai bine, în el mi-am legănat visele.

Puță


Mă uit la el cum doarme întins cît e de lung pe marginea patului. Sforăie, e dus în lumea viselor și nimic nu-i tulbură somnul.
Motanul ăsta e exemplu de supraviețuire. A ajuns la noi din întîmplare. Întîmplarea care se numește Alina și-a moștenit inima de catifea a maică-sii. Era cît să-l ții într-o singură palmă, un ghem de blăniță albă cu ochi albaștri. Nu avea mai mult de 200 de grame, din care cel puțin 30 erau purici. Îl scosese o vecină să-i dea drumul în grădina blocului. Să se descurce. Fusese luat de cadou, dar sărbătoritului i se refuzase darul așa că nimeni nu mai avea nevoie de el dacă nu i se putea pune fundă roșie la gît să fie oferit trofeu unui puști inconștient care să-l chinuie. Alina mea n-a avut inima să-l lase, a venit cuel acasă.
”Uite, mami, ce ochișori are! Vezi cît e de frumos? Uite-uite ce codiță!” Avea, e adevărat, o codiță cît un fir de ață maronie și doi ochișori rotunzi desprinși din cer. Mami avea două joburi și puțin timp, pe deasupra mai avea o mîță crescută cu seringa, culeasă tot de fiică-sa de pe străzi dar s-a uitat în ochișorii lui și l-a oprit. După băile ritualice de despurecire a urlat continuu 4 zile și 4 nopți ca-ntr-o poveste cu motanul desculț urlător. Cînd n-am mai rezistat i-am spus că-mi pare rău, dar eu nu mai suport și dacă mai urlă ne despărțim. Și-a tăcut. Timp de aproape 8 ani.
La 7 luni a făcut pui cu pisica pe care o aveam deja în casă. Nici ea nu avea un an, dar a fost grăbită la măritiș și și-a plimbat cu folos coada pe la nasul lui. Niciunul n-am crezut că e în stare de așa o performanță de la o vîrstă atît de fragedă. Ne-am înșelat, a fost în stare să odrăslească 4 lighioane mici și chele. Una a murit la naștere și-au rămas 3. Pe care le-a crescut cu toată uimirea și dragostea unui părinte. Era februarie, casa în care locuiam cu chirie era umedă și rece, pe jos aveam linoleum și ciment. Îi pusesem într-o cutie de carton și cutia o culcasem lîngă mine pe canapea. Acolo se încolăcea muma lor, torcea și le dădea să sugă. El se așeza în fund lîngă cutie și privea fascinat la viermuiala lor. Din cînd în cînd mai ridica ochii ăia perfect rotunzi la mine. ” Vezi ce perfecți sunt? Sunt ai mei!”, îmi spunea, apoi îi mîngîia cu lăbuța. I-a învățat să se spele, să se joace, i-a pus la punct cît au fost obraznici iar ei au crescut încrezători și au plecat fiecare pe la casele lor.
Apoi s-a întîmplat și-a căzut de la etaj. Avea obiceiul să sară pe pervazul de la geamul de la baie și să privească de acolo la porumbei. În ziua aia a fost furtună, s-a făcut curent, geamul s-a trîntit peste el și l-a împins jos. Direct pe ciment s-a dus. Și-a rupt un dinte, s-a lovit urît la cap și i s-a desprins retina la amîndoi ochișorii. L-am cules de pe alee aproape mort. Am chemat ambulanța animalelor, medicul nu mi-a dat prea mari speranțe, dar l-a tratat și a venit încă două zile să-i facă injecții și să-l consulte. Prima dată cînd și-a revenit, așa amețit cum era, mi-a tors. Să-mi spună că va fi bine, să nu mai plîng. L-am păzit o săptămînă. A rămas cu un tremur al ochilor cînd se sperie. Tensiunea intracraniană îi este oscilantă.
Apoi i s-a făcut de dus după mîndre prin vecini. L-a învățat Suri să se strecoare printre gratiile de la bucătărie și să iasă în libertate. Libertatea lui se termina invariabil sub un calorifel pe casa scării, sau încremenit la ușa cine știe cărui vecin. Tremura și nu îndrăznea să miște. Îl luam în casă, îi făceam baie să scot din blană mirosul de urină, că făcea tot timpul pe el și peste două zile evada iar.
Cea mai importantă aventură de genul ăsta a avut-o totuși mai tîrziu, după ce ne-am mutat în altă casă. Locuiam la etajul 1 și pe lîngă balconul nostru urca pînă la etajul 4 o viță de vie cu o tulpină uriașă crescută de așa manieră că putea fi escaladată foarte ușor de toate pisicile cartierului. A folosit-o și el să coboare în grădină și să înceapă aventura vieții lui. A ajuns de data asta tocmai pînă la blocul de peste stradă. A încremenit acolo în scara oamenilor, o vecină iubitoare de animale l-a găsit și l-a luat în casa ei. The end.
După 3 zile am știut că nu se mai întoarce. Mă rugam doar să nu-l fi sfîșiat cîinii din haitele cartierului. L-am căutat disperată prin toate tufișurile, fiu-meu la fel. Într-un final tot el l-a găsit și l-a adus acasă. Își făcuse obicei să întrebe pe toată lumea de motanul năzdrăvan. S-a dus într-o zi după pîine și s-a întors cu craiul. Îl recunoscuse femeia.
Apoi s-a hîrjonit cu Suri pe geamul de la dormitor, a alunecat și a căzut ca un bolovan în grădină. Și-a rupt toate falangele unei lăbuțe. Acum are tije metalice pe fiecare din ele, a fost nevoie de operație ca să mai poată merge normal. Atunci am stat cu inima cît un purice că operația era cu risc major din cauza sechelelor rămase de la prima cădere. A scăpat.
Cînd a început să-și marcheze teritoriul în bibliotecă pe cărți, l-am dus la castrat cu orice preț. Îl mai dusesem și înainte, dar doctorița lui ne refuza sistematic… din cauza problemelor rămase de la prima cădere. Îi era teamă că nu o să se mai trezească din operație. A trebuit să mergem la alt medic să-l castreze. Și-a revenit.
Ultima dată era să moară pe bune. Are probleme cu vezica, adună nisip. Acum știm, atunci habar nu aveam pînă nu s-a umflat ca un balon că nu mai putea să urineze deloc. Suferea cumplit. Atunci a început să vorbească. se punea în fața mea și mă privea fix în ochi cu ochii lui ca două farfurii albastre iar mieunatul de durere mă rupea în două. O seară cu perfuzii la Facultatea de Medicină Veterinară și o săptămînă de antibiotic la cabinetul de peste stradă l-au scăpat.
Mergeam cu el la tratament și la schimbat de sondă iar asistentele erau înnebunite cînd îl vedeau așa mare, flocos, frumos și cuminte. Îl puneam pe masa de consultație și nu mișca, doar mă privea speriat, apoi se tîra ușurel pînă în brațele mele, asta după ce acasă mă alerga cîte o jumătate de oră pînă să reușesc să-l prind. Într-o zi întîrziasem și la serviciu, mă grăbeam ca naiba, iar el mă tot învîrtea în jurul canapelei din sufragerie. Am dat să întind piciorul să sar peste canapea și cum îmi luasem și eu o fustă sexi , cînd am păcut pasul a crăpat cusătura pe fund de sus pînă jos, la tiv. M-a lăsat practic în curul gol. Am zis că-l strîng de gît.
La cabinet tremura. Doamnele încercau să-l liniștească ”Robi, frumosule, ce faci tu, măi băiatule?” iar eu mă gîndeam că nu o să răspundă niciodată la numele din buletin, că el știe doar de Puță. Mă întrebam ce-ar zice ele dacă le-aș spune că ar trebui să-l strige ”Puță, frumosule, ce faci tu…”.
Cînd plecam de acolo era cu totul altceva, își permitea să studieze peisajul, să se uite după vrăbiuțe, știa că merge acasă unde e în siguranță.
Acum doarme ca un porc. Și sforăie. Nici sub coadă nu-l doare că eu iar fac noapte albă și mîine-s zombie că stau să vă povestesc vouă despre el.
Hai, noapte bună!
34369703_1529478170512147_3210781589004877824_o

Tăceri


ții minte cînd m-ai luat
de mînă și m-ai dus în cer?
atunci m-am molipsit
de-un soi de moarte
și mor frunză cu frunză
în fiecare zi în care
tăcerile ridică ziduri între noi.
20171016_140716

Va ploua


Va ploua odată cu sînge și toți copacii
vor lăcrima de durerea ce n-a mai încăput în nori,
nici în stele,
nici în rugăciuni aprinse rostite de mame
la căpătîiul pruncilor bolnavi. 
Toate petalele vor mirosi a roșu cald-amărui
și fiarele înnebunite
vor mușca din ele ca din pulpe fragede
de căpriori,
soarele se va întuneca
și pămîntul va sorbi lacom
toată ploaia căzută cu 30 de litri
pe metru pătrat, cu 50 de litri
pe metru pătrat,
inima îi va învia
sub tălpile noastre năclăite,
sub palmele noastre murdare,
sub ochii noștri injectați.
Va ploua odată cu spume
și tot cerul se va muta pe pămînt,
atunci vom ști că truda n-a fost în zadar.

20180509_165338

Absent


Tu te cufunzi in apa somnului
ca într-o mare moartă, plutești
liniștit între cer și pămînt,
umbra niciunui vis
nu-ți tulbură odihna.
Eu te veghez, în mine
toate apele se zbuciumă
și lovesc țărmul,
le adun în brațe unul cîte unul,
visele tale,
visele mele sparte pe pietre,
doar cerul ne privește absent
cu toate stelele aprinse.
11391580_689885857804720_8009144931709318487_n

Nu știi


N-ai simțit tăișul sabiei
dacă n-ai privit prin gard la petrecerea
de dincolo, dacă nu ți-ai dorit
să fii tu sărbătoritul, dacă n-ai visat
că poți zbura și poți zdrobi
gratiile coliviei cu o strîngere de pumn.
Nu știi cum arată un petec de inimă
dacă n-ai simțit cum se prelinge sîngele
ca un șarpe cald și roșu,
dacă n-ai privit neputincios
cum îl înghite însetat pămîntul.
Nu ești om dacă n-ai înghițit o lacrimă
ca pe o pastilă amară,
nici puternic nu ești dacă nu știi
să te înfigi ca un stîlp de lemn în pămînt,
dacă pe tine nu s-au cățărat vii încărcate de rod,
dacă n-ai odihnit niciodată un zbor străin.
Nu ești liber dacă n-ai zdrobit colivia
cu puterea gîndului,
dacă n-ai eliberat cerul din privirea copilului
printre uluci putrede de gard.