Definiţie


Ce e iubirea?- întrebi
şi-aştepţi războinic
să-ţi răspund, ştii
că n-aş putea să înţeleg
de ce tu nu mai poţi iubi.
Iubirea nu o poți atinge
de nu-ți speli mîinile
în roua dimineţii.
Iubirea are o mie de stele de privit,
o mie de mîini de mîngîiat,
o mie de inimi de simțit,
o mie de gînduri de gîndit.
Iubirea are o mie de fețe,
dar nu are nicio definiție.

Curcubeu


Am plecat
din marginea curcubeului,
umăr lângă umăr.
Eu roşu, tu albastru.
Stropii de ploaie ne-au prins
când urcam
cu aripile-ntinse spre înalt
şi ne-au amestecat.
Acum nu mai ştim
care sunt eu,
care eşti tu.
Coborâm către capătul lumii
îmbrăţişaţi.
curcubeu-inte

Străveziu


Plouă pe pământ şi-i plumb în cer
iar mie-mi cântă un greier surd,
pe-o coardă de inimă.
E ploaie azi şi eu iubesc ploaia
cum te iubeam pe tine în dimineţile târzii
în care stropii ei compuneau simfonii la fereastră
iar tu numărai vise cu degetele în părul meu.
„Mă iubeşti”, îmi spuneai.
„Mă iubeşti, dar greşeşti,
eu nu merit dragoste.
Am să te dezamăgesc curând
cum am dezamăgit zeci de femei înaintea ta.”
„ Te iubesc”, îţi spuneam.
„Te iubesc aşa cum eşti,
nu-mi fac iluzii,
nici nu mă amăgesc,
nu poţi să mă dezamăgeşti.”
„Copil ce eşti”, spuneai şi
răsuceai pe deget o şuviţă.
„Tu nu-ţi dai seama
că te-am dezamăgit din prima zi?
Eu sunt ca ploaia care cântă în fereastră,
o auzi şi nu o poţi pricepe,
de întinzi mâna te sărută şi
ţi se strecoară şerpeşte printre degete.
Nu ştiu să te iubesc şi ce-ţi dăruiesc azi
mâine va zbura pe prima rază de soare.
Nu-i uşor să iubeşti fluturii.”
E plumb în cer şi plouă pe pământ,
aripile tale au devenit străvezii.
Tu, fluture drag, unde-ai pierdut culorile?

Ce rost


Ce rost mai are povestea,
cînd azi numai eu am rămas
să dau călătorilor vestea
că-n noi nu mai este popas,
că ușile stau ferecate
și toate ferestrele-s oarbe,
că nicio stea nu mai trage
să moară în zori fermecate.
Ce rost mai are cuvîntul
cînd azi numai eu îl rostesc
și-n camere goale doar vîntul
și gîzele moarte vorbesc.
De ce mai sunt felinare
cînd nu mai există petrol
și nici lampagiul nu trece
să dea foc fitilului gol.
Ce rost mai are lumina
cînd ochii noștri sunt orbi
și astăzi chiar și amăgirea
aduce a cîntec de corbi.

Atunci, dimineața


Te grăbeai în dimineaţa
aceea senină, cînd soarele scălda
în raze aleile, poarta, şi tuia din colţ.
Prunul îşi legăna floarea şi cînta
un cîntec de demult, o pisică ne privea
cu ochi aurii de pe pervazul de peste
stradă, o mierlă culesese
doi lăstari şi-i căra în grădina vecină,
printre lăcrămioare.
Strada era pustie, doar portarul casei
de vis-a-vis ne privea cu ochi mici
şi mîinile la spate. M-ai sărutat şi ai plecat,
cărai o geantă grea, cu cărţi,
eu mă gîndeam că o să-ţi fie greu
s-o duci atîta drum în spate, tu păşeai
uşor aplecat în faţă, călcai
apăsat, sigur pe tine şi pe drumul tău.
Apoi, ai lăsat sacoşa să alunece
pe trotuar, ai fugit înapoi, mi-ai luat
obrajii în palme şi m-ai sărutat
cu patimă pe gură. Tot oraşul a zîmbit
în soare, pînă şi prunul înflorit
de-aşa surpriz-a temurat, doar portarul
casei de vis-a-vis a întors
repede privirea şi a tuşit scurt,
în pumn, cu un zîmbet mic în colţul ochilor.
De-atunci, se-ntîmplă uneori să doară
dorul tău, nu totdeauna, doar în zilele cu soare,
cînd primăvara curăţă
cerul pînă la lacrimă
şi-adună norii în cutia cu nimicuri
pentru zile triste.
Atunci, dimineața e ca ochii tăi
iar eu îmi muşc buzele pînă la sînge,
să tac.

Tu n-ai să mori


Tu n-ai să mori cît degetele
mele îşi vor aminti perfect
conturul pielii tale,
cît ochii mei vor închide
în ei cerul ochilor tăi,
cît inima mea va purta
tatuat numele tău,
cît mintea mea îşi va aminti
cărarea pînă în gîndul tău,
cît gura mea va saruta
cu buzele tale şi de-oi uita
vreodată cine sunt,
vei trăi în sîngele
ce-mi va curge leneş
prin vene pînă la ultima
bătaie de inimă.
Tu n-ai să mori nici după
ce-oi muri, oasele mele
îți vor striga numele
de sub pămînt.

Ploaia


Eu am invocat ploaia asta înghețată,
cu gîndurile mele reci,
cu buzele mele moi,
cu mîinile mele calde,
cu lacrima din colțul ochiului,
cu bătaia inimii şchioapă.
Nu te mînia, iarna nu e vinovată,
doar eu, cu privirea mea de primăvară
amară, scutur norii să ajung
la soarele din ochii tăi.20170208_080515 (1)

Cerere în căsătorie


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lasă să treacă prin frunziş doar frînturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cîntătoare şi ciori, multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atît de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate cînd trec pe lîngă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cît de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie cîte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine. Mă ascund după o bancă şi aştept acolo, aproape fără să respir, să treacă pauza mare. Desenez o fată pe faţa aspră a pămîntului. Băţul cu care desenez se rupe cu un pocnet scurt. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lîngă mine. Trei fete se ţin de mînă şi-n urma lor vin trei băieţi care-și dau coate și se trag de bretele. Fetele au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac, mi-ar plăcea şi mie să fiu ca ele şi să am fustele lor.
Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vîrtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tîmplei stîngi, ochi verzi, cămaşă cu mînecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atîrnă în voie pe lîngă glezna stîngă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastîmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mîndru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, bruneţel, pare un copil mic pe lîngă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vînt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Uit să respir, ca la comandă. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărînă, lîngă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămîn în picioare şi se hîrjonesc.
– Hai, bă, Adriene, ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau, stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm pînă la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi, vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, e gagica lui, spune Vasi şi rîde cu gura pînă la urechi.
Pe mine mă dor încheieturile de cît de mică tot încerc să mă fac. Ce tîmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile! Ce-o însemna? Fetele au gagici, secrete spuse în şoaptă, rîsete conspirative. Hai, măi, ce să-ţi placă atît la un băiat? Doar îi vede toată lumea cît de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aareee gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi rîde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rînd prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică pe bancă şi pleacă, Vasi rîde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amîndoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rînd, să nu rămînă unul mai prejos. Vasi face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să rîd, nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus şi mie mi-ar plăcea să-l văd aşa, prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne strigă deja a doua oară, pauza e gata şi-n picioare mi se adună colonii întregi de furnici care-mi mănîncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amîndoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfîrşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost. Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată pînă la prînz. Pînă la urmă o să plîngem toţi şi-o să mîncăm bătaie. Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează, Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac, Adi cade în fund şi începe să plîngă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urîcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întîmplă toate relele, merită să mănînce bătaie zilnic. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărînă şi-ncepe să rîdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricînd? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dîre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la doamna, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, aşa să ştii, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mîna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pîrîciosule, continuă Adrian.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor cînd m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi săpuneală. Mai bine tac. Lasă că-i trece. Oare, cît mai e pînă creştem mari să ne putem însura? Îmi place Victor cu ochii lui verzi şi vîrtej în frunte. Parcă e frumos, nu?

Urc


Sunt mica ciocîrlie
îndrăgostită de soare,
urc în fiecare dimineaţă
drumul pînă la tine
şi sper să ajung să-ţi ating
cu aripa o rază.
Îmi scald privirea în cerul
ochilor tăi, cînd ziua se sărută
cu noaptea, zorile mă duc
mai aproape de tine şi urc
mereu, chiar de ştiu
că flacăra ta mă va preface,
cîndva, în scrum.

Uneori


Te grăbeai în dimineaţa
aceea senină, cînd soarele scălda
în raze aleile, poarta, şi tuia din colţ.
Prunul îşi legăna floarea şi cînta
un cîntec de demult, o pisică ne privea
cu ochi aurii de pe pervazul de peste
stradă, o mierlă culesese
doi lăstari şi-i căra în grădina vecină,
printre lăcrămioare.
Strada era pustie, doar portarul casei
de vis-a-vis ne privea cu ochi mici
şi mîinile la spate. M-ai sărutat şi ai plecat,
cărai o geantă grea, cu cărţi,
eu mă gîndeam că o să-ţi fie greu
s-o duci atîta drum în spate, tu păşeai
uşor aplecat în faţă, călcai
apăsat, sigur pe tine şi pe drumul tău.
Apoi, ai lăsat sacoşa să alunece
pe trotuar, ai fugit înapoi, mi-ai luat
obrajii în palme şi m-ai sărutat
cu patimă pe gură. Tot oraşul a zîmbit
în soare, pînă şi prunul înflorit
de-aşa surpriz-a sughiţat, doar portarul
casei de vis-a-vis a întors
repede privirea şi a tuşit scurt,
în pumn, cu un zîmbet mic în colţul ochilor.
De-atunci, se-ntîmplă uneori să doară
dorul tău, nu totdeauna, doar în zilele cu soare,
cînd primăvara curăţă
cerul pînă la lacrimă
şi-adună norii în cutia cu nimicuri
pentru zile triste.