-Eheeei, mamă. Atunci cînd te-am născut pe tine, nu am crezut că mai am scăpare. Era o noapte întunecată şi începuse o furtună, de-ţi era milă să laşi şi pisica afară. Cîinele se urcase pe prag şi urla a pustiu. Avea moşul un cîine mare, negru, flocos, de-ţi era frică să intri în bătătură doar dacă-l vedeai. Era răăău, rău! A sărit odată pe un ţigan care venise la furat de-a făcut ăla pe el. Abia l-au scos viu din dinţii lui. Ei, cîinele ăsta uriaş urla pe prag în noaptea aia. Ieşea moşul, Dumnezeu să-l ierte şi-l gonea.
-Piei, satană, ce urli a moarte în bătătura mea? Nea că te omor, sărăcie!
Lua cîte-un resteu şi arunca după el. Dacă apuca să-l lovească nu se mai scula animalul. Da el se ferea, băga coada între picioare şi se ascundea cîteva minute. Cînd se auzea un tunet mai tare, venea iar pe prag şi începea să urle. Şi tuna, măicuţă, de se zguduia casa! Ziceai că a dat Dumnezeu drumul lui Sfîntu Ilie să ne înece cu totul. Şi tu nu mai aveai răbdare. Voiai să ieşi şi parcă te speria punerea aia de cap şi te întorceai înapoi. Doamne, Doamne, ce-am mai tras! Moşica, săraca, transpirase toată, mai rău ca mine. Era o femeie micuţă şi îndesată, cu faţa rotundă, luminoasă. Nu am văzut-o niciodată mînioasă şi supărată. Tot timpul zîmbea şi trebăluia. Nu-i stăteau picioruţele şi mîinile de dimineaţa pînă tîrziu în noapte. Eu mă miram de unde se ţine, de unde are atîta putere de rămîne în picioare şi cînd toţi ăilalţi au picat demult. Ca un spîrnel era. Îşi gonise fetele la mă-sa. Le trimisese cu o zi înainte, de cînd mi s-a rupt apa, să nu stea în picioarele noastre. Pregătise cearşafuri curate, lighene curate, pusese apă la fiert, prosoape, o chemase pe moaşa comunală îşi suflecase mînecile şi se învîrtea pe bătătură aşteptînd să vină momentul. A venit şi moaşa, m-a pipăit, m-a consultat şi s-a pus şi ea pe aşteptat. Moşica făcea ce făcea pe afară, se întorcea să vadă cum îmi e. Eu urlam. Mi-era o frică… începuseră durerile şi-mi venea să muşc pămîntul, atît de rău durea.
-Taci cu maica, că acu’ trece, repeat moaşa. Taci şi rabdă, că aşa-i femeia făcută, măicuţă, să sufere şi să tacă. Lasă că o să fie bine, să vezi. O să faci un copilaş sănătos şi-o să uiţi de toate cînd o să-l iei în braţe. Hai cu mama că nu mai e mult. S-a rupt apa, acu’ iese.
Era o zi senină şi-un soare strălucitor de te seca. Te ardea în creştet şi prin pereţi. Şi muştele ciupeau aşa de rău că-ţi făceai răni scărpinîndu-te. Venise vara devreme atunci şi nu plouase o lună întreagă. Trecuse mai fără un strop de apă. Îţi venea leşin pe cîmp şi bietele animale abia se tîrau pe loc. Toate bălţile secaseră şi ca să le duci la adăpat trebuia să cobori pînă adînc în balta lui Pică, prin trestie şi păpuriş ca să dai de un ochi cu apă. Crăpase pămîntul de băgai mîna pînă aproape de cot în el. Ei, muiculiţă… grea viaţă. Şi tocmai în ziua aia se apucaseră muştele să înnebunească. Iapa necheza pe bătătură şi nu se mai scula din nisip. Avea moşicu o iapă sură, cu stea în frunte şi stătea să fete, avea o burtă de abia mai intra pe uşa grajdului. Şi era rea de muscă, de nu punea nima mîna pe ea în zilele astea de vară. Făcea urît, muşca, da cu piciorul, era un chin cu ea. Ea necheza pe bătătură, eu urlam în casă.
Moşicu înjura în barbă pe-afară. De căldură, de soare, de grijanie, de viaţă grea. Avea o limbă spurcată, faţa brăzdată de riduri adînci, părul albit înainte de vreme, o barbă ţepoasă pe care-o dădea jos doar în zi de sărbătoare şi ochi mici, vii, în fundul capului. Era în stare să mute căruţa plină de unul singur. Nici nu-ţi puteai da seama unde zace în corpul ăla vînos, încins cu un chimir lat, cu buzunare, atîta putere. Purta tot timpul pantaloni de dimie neagră, legaţi pe pulpe cu nojiţele de la opinci şi cămaşă albă, cu mînecă lungă, largă, de pînză ţesută în casă.
-Mă, moşicule, mata eşti om înstărit. Ia-ţi, domnle nişte pantofi ca lumea, ce umbli tot cu opinci cu nojiţe pînă la genunchi? Rîd oamenii de matale. S-au schimbat vremurile.
-Rîd proştii, taicule. Proştii rîd, nu oamenii. Ce să facă şi ei dacă-s proşti? Mai mult doar nu-i duce capul. Opincile astea sunt ale ţăranului, băi băiete, nu pantofii voştri de carton. E muncă multă în ele. Creşti purcelul de-o palmă pînă ajunge de 200 de kile ca să le faci. Iei chielea, o tăbăceşti, o baţi să se înmoaie, dai gaură cu sula să poţi s-o croieşti şi s-o coşi. Aici e sudoare şi suflet, taicule. Muncă de mîini de om. În cartonul şi-n cauciucul vostru ce e? Încalţă-i alţii, eu nu pun în picioare pantofi pîn-oi muri. Atunci mă încălţaţi voi cu ce-oţi vrea, că nu mai trebuie să umblu pe tălpile mele. Mă duce Dumnezeu în braţe atunci şi voi mă scoateţi cu picioarele legate înainte ca să mă duceţi la groapă. Aşa era moşicu’, un om dintr-o bucată. Şi te-a iubit mai mult ca pe fetele lui.
Da, muichiţă… şi vremea trecea, soarele trecuse spre apus şi tu nu voiai neam să ieşi. Biata moşica ameţise tot învîrtindu-se fără rost pe lîngă mine. Nu ştia ce să mai facă, să-mi fie mai bine. Cinci ceauane de apă au scăzut pînă seara. De cinci ori le-a umplut şi tot de-atîtea ori s-a dus apa din ele. Numai de la apa aia s-a întunecat cerul peste noapte şi-a început furtuna. Numai cîtă apă a fiert ea săraca şi cît s-a pîrporit la flacără pe lîngă ea, aşteptîndu-te s-a îndurat Dumnezeu de-a dat ploaie. Şi ce ploaie s-a pus. Curgeau streşinile de ziceai că e gata, a venit potopul. Eu nici nu mai ştiam unde sunt. Tu nu mai mişcai. Moaşa comunală plecase acasă după fiare. Voia să te scoată oricum, bucată cu bucată. Tac-tu stătea pe prispă şi ploua Dumnezeu peste lacrimile lui. Toată ziua nu dăduse pe acasă de grijă, acum nu mai avea unde pleca şi stătea acolo, pe treapta de lemn, îşi privea mîinile muncite şi plîngea. Fată, fată… erea să mă omori şi pe mine atunci. Nimeni nu a crezut că mai scap. Trecuse o zi şi-o noapte de cînd pierdusem apa. O zi şi-o noapte de chin şi tu nu reuşisei nici să scoţi nasul.
-Cu ce-am greşit io, moşicule, de mă încearcă Dumnezeu aşa? Tata m-a dat afară din casă, stau ca vai de mine în casa matale, am plecat de la două linguri şi o cană de ceai cu muierea mea şi acu’, cînd să zic şi eu Doamne ajută vrea să mă lase singur? Ce-am făcut mă, că n-am dat cu pietre în Dumnezeu.? De ce-mi dă mie atîta chin? O auzi cum geme? O auzi? Pe la prînz o auzeam din grădină cum urla. Acum nici glas nu mai are, moşicule. Ce să fac eu, cum s-o ajut?.plîngea tac-tu şi cerul plîngea de mila lui.
-Stai cu taica, că ştie el Dumnezeu cum le aşează pe toate. Fii cuminte. Lasă că nu te pierde el tocmai pe tine. Se descurcă ele muierile acolo, ştiu ce să facă. Doar nu e muierea ta prima care naşte. Toate au trecut pe-acolo. Bărbat eşti tu? Treci în casă şi mănîncă, odihneşte-te un pic, că acu’i iar dimineaţa şi trebuie să o luăm de la capăt. Că la noi munca-i odihnă, copile. Asta ni-e crucea.
Se ţinea tare bătrînul, dar ţi-a tras o înjurătură cînd te-a auzit orăcăind de l-au auzit cu siguranţă şi îngerii. Tîrziu, în noapte ţi-au auzit glasul. Eu nu ştiu, nu mai ştiam nimic, mi-a povestit moşica. Erai mică, zbîrcită şi neagră. Au crezut că eşti moartă şi cum să nu creadă asta cînd stătusei atîta pe sec? Cu fiarele te-a scos moaşa. A venit şi Silvia de le-a dat o mînă de ajutor, ea era la şcoala sanitară pe atunci, a venit şi Măriuţa de alături, s-au adunat muierile ca la mort, ce mai.

Ţi-a fost frică să vii pe lume, muică. Te-ai răzgîndit şi tu după nouă luni şi era să te-neci ca ţiganu’ la mal. Aşa ai fost tu, bună-bună, cuminte-cuminte, pînă cînd a fost să dai ochii cu noi. Atunci nu ne-ai mai vrut, te-ai fi întors. Da cine se mai întoarce după ce-a venit pe lume? Te-a luat Silvia de picioare, te ţinut spînzurată cu capu-n jos şi ţi-a tras două palpe peste buci, de-a auzit tac-tu de-afară. Şleap-şleap. Odată te-ai înecat, ai orăcăit şi te-ai luminat la faţă. Scăpasei, fa, scăpasei. A ţinut Dumnezeu cu tine. Şi furtuna s-a oprit după aia. A venit o dimineaţă înaltă cu răcoare, frunzele dudului din faţa ferestrei străluceau în soare şi rîndunicile de sub grindă parcă-nnebuniseră. Fa, toată natura se bucura că ai scăpat, de parcă fericirea lumii atîrna de firul tău de viaţă. Eu am rămas la pat. O lună am zăcut atunci, măicuţă. Nimeni nu mai credea că mai scăp. Începuseră să vorbească pe lîngă mine de colaci, şi stat şi lumînări. L-au adus pe popa să mă grijească. Tu n-ai mai avut nicio grijă de-atunci, ai început să mănînci de cum ţi-a venit glasul. Te-ai născut flămîndă după atîta luptă. Mi te dădeau la ţîţă şi te luau după aia, iar eu tînjeam după tine pînă să te ţin iar în braţe. Da’ ai avut timp să-mi scoţi peri albi. Ai avuuutt. Pînă la doi ani ai tot supt. Plecasei în picioare şi te plimbai cu scăunelul după mine pe bătătură, să-ţi dau să sugi. Dacă striga cîte o muiere la poartă, hop şi tu cu scăunelul, de rîdeau toate de mine.. Un minut nu m-ai lăsat liberă timp de doi ani de mi se luase de tot de tine. De-aia am şi vrut să te dau de suflet. Mi se urîse şi mi se făcuse teamă că o să te ţii toată viaţa scai de mine, de n-o să mai pot trăi şi eu viaţa mea.

Cresc oi din ’67, de cînd m-am însurat. La nuntă mi-a adus socru-meu două noatine, mi-a dat şi moşul una, mi-a dat şi naşul una şi una am primit-o de la nen’tu Nelu la care am stat după ce te-ai născut tu. Pe vremea aia nu era lumea ca acum, să-ţi vină la nuntă să mănînce şi să bea trei zile şi să-ţi lase pe masă un milion jumate, oamenii erau mai săraci, dar mai darnici. A venit fiecare cu ce-a putut, doar unchiu-tău Florea, fratele mă-tii, nu s-a ţinut de cuvînt. El a strigat pe masă o mobilă cînd ne-om muta la casa noastră. N-am văzut-o niciodată şi uite că s-o fi făcut şi el oale şi ulcele.
Cu cinci oi am început, erau cea mai mare avere. Le-am ţinut la moşul cît am stat la ei, le-am dus la Florea, cînd ne-am mutat la el, le-am adus aici cînd ne-am mutat la casa noastră. După ce ne-am aşezat şi noi le-am înmulţit. Mai ţii minte cît te rugai de mine să-ţi aduc mieii în casă, iarna? Veneam cu ei uzi în cojoc şi-i pupai în bot, te culcai cu ei pe preş, la gura sobei. Tu n-ai fost un copil normal, prea iubeai animalele alea ca pe oameni. Pe frate-tău abia îl prindeam cînd aveam să le curăţ ieslea, sau să le scot cornecii din lînă, tu şedeai ore întregi să le descîlceşti blana fără să le doară, le vorbeai ca unor copii şi ele te înţelegeau. Să mă ia naiba dacă ştiu cum făceai! Aveai tu un dar pe care alţii nu-l au.
Ei, taică, lungă a fost viaţa asta a mea şi nici uşoară n-am măsurat-o, m-am învăţat cu ea cum te înveţi cu o piatră purtată pe umeri. Crezi că eu m-am gîndit vreodată că o să ajung ca taicu-tău Costică al babii Ghina? N-am crezut, tăicuţule, eu m-am văzut tot tînăr şi-n putere. Tot tînăr m-am crezut şi uite-te la mine acu’.
Băăă, Costică a muncit aşa cocoşat cum îl ştii pînă în iarna aia, după ce-a murit Mărioara. Eu m-am ţinut de capul lui să stea liniştit, să lase dracu tot şi să se odihnească, că-i duceam de toate, el nu voia neam. Avea bătătura plină de păsări şi podul plin de porumbei. Capra a tăiat-o Nicu cînd au făcut pomana Mărioarei de şase săptămîni. Costică nici n-a ştiut, că ăia i-au luat-o cînd au golit casa, credeau că aşa îl fac să lase tot să se mute la ei şi să vîndă casa în vale. Voiau s-o vîndă, ştii că o trecuseră pe numele lui văru-tău. Bătrînul nici n-a vrut să audă, i-a dat dracu şi-a zis că el vrea să moară în casa lui.
În toamna aia am cumpărat o plită şi m-am dus de i-am ridicat o sobă de cărămidă, că şi sobele de teracotă i le dărîmaseră şi le luaseră cu ei. Dracu’ ştie ce-or fi gîndit şi nebunii ăia să-l lase să moară singur în frig şi foame? Parcă nu erau normali, intrase aghiuţă în ei. I-am făcut soba în casa mare, i-am dus acolo patul, celebrul lui pat de spital cu tăblii de fier şi acolo a iernat. Trei ierni le-a trecut acolo, de unul singur. Camera mare, soba mică, trebuia să arzi un camion de lemne pe iarnă, s-o încălzeşti. Fereastră la răsărit, fereastră la apus, între ele uşă. Bătea vîntul prin ele ca la balamuc, m-a făcut de i-am dus un fes de-al tău să doarmă cu el, să nu-l tragă curentul. Mai ţii minte fesul ăla roşu pe care ţi-l făcuse mă-ta şi l-ai purtat tu toată şcoala? Ei, pe ăla i l-am dus şi cînd veneam dimineaţa să-i fac focul tresăream cînd vedeam fesul pe pernă, credeam că eşti tot tu, copil, acolo. Cît un copil ajunsese şi el. Mic, pricăjit, atîrna pielea pe el. Doar cocoaşa îi mai rămîsese întreagă.
Mai ţii minte cum îl întrebai cînd erai mică? „Ce-ai acolo, taicule, de ce nu dai ghemul ăla jos din spate, nu ţi-e greu cu el?” I-o fi fost greu, vezi tu… ţie-ţi zîmbea şi-ţi răspundea, dar de se lua altul de cocoaşa lui era vai şi amar.
Nu, n-a fost cocoşat toată viaţa, i-a crescut aşa, cu timpul, nici nu ne-am dat seama cînd se face ca un cocoloş în spatele lui. De cînd cu războiul, cum era el la punctul de frontieră, şedea tot în picioare şi-n frig, cred că atunci s-a ales cu ceva de i s-a pus după aia fix acolo, după ceafă.
În ultimul an a tot tînjit şi-am simţit că se duce. I-am dus mai multe lemne, o puneam pe mă-ta să gătească mai mult şi seara, cînd veneam de la cîmp, încălecam bicicleta şi fugeam să-i duc şi lui să mănînce. Îi lăsam eu mîncare şi peste zi, dar nu se atingea de nimic. Cînd mă duceam, lua cîteva linguri din ciorbă sau tocană ce punea muierea acolo, aşa, mai mult de gura mea. Nici nu mai putea, îi tremurau mîinile de vărsa jumătate pe jos. Mă mai enervam şi-l repezeam cînd nu mă lăsa să-i dau eu, că n-aveam răbdare. Eram tînăr şi eu, taică, ardea cămaşa pe mine de cîte treburi aveam de făcut, nu-mi venea să pierd timpul cu el. Eiii, de-aş fi ştiut eu pe atunci cît de grea e singurătatea asta la bătrîneţe… dar n-am ştiut şi nici nu m-am gîndit că vine timpul să ajung şi eu la anii lui. El plîngea. Îl lăsam plîngînd, îl găseam plîngînd.
Îl întrebam „Ce-ai, mă tată, de plîngi, te doare ceva?” Dădea din cap că nu. „Te supără cineva?”. Dădea din cap că nu. „Atunci de ce te las plîngînd, te găsesc plîngînd?”. Mă enervam, vezi bine, că el tot dădea din cap şi nu zicea nimic. Într-un tîrziu deschidea gura şi mă lua la rost. „Tu nu mai ai grijă de porumbeii ăia, o să plece toţi de-acasă, toţi. Mai dă-le şi tu grîu, mai curăţă podul ăla, că n-or mai putea nici să stea acolo de cît găinaţ s-a adunat.”. „Fi-ţ-ar porumbeii ai dracu, auzi!” Eu mă dădeam de ceasul morţii să-l îngrijesc pe el şi lui îi era de porumbei. I-am zis c-o să-i tai pe toţi, să-l satur. Ce prost e omul, taică, n-are răbdare nici să respire cît e sănătos.
În decembrie s-a dus. Se pusese un capăt de vreme, de nici măcar un cîine n-ai fi dat afară din casă. Ger de crăpau pietrele şi-o zăpadă de-o juma’ de metru, asta înainte de Crăciun, că el în ajun de Crăciun s-a dus. De Ignat am tăiat porcul şi i-am dus mămăligă cu carne, c-am făcut şi noi pomana porcului, ca oamenii. El s-a ridicat în capul oaselor, s-a aşezat aşa, cum stau eu acu’, pe marginea patului, a rupt din mămăligă şi-a frămîntat-o bine în palmă, a întins de două ori în unsoare şi s-a lăsat moale pe pernă. „Ia-o, a zis, că nu mai pot. Să-l trimiţi pe ăla mic că vreau să mă lai un pic şi să mă bărbierească.”: Îl plăcea să-l bărbierească frate-tău, cică eu îl crestam tot, n-aveam răbdare cu el. Avea nişte şanţuri adînci în obraz, de nu reuşeam neam să-l rad cum trebuie, tot mai rămînea cîte un smoc de păr în adîncimile alea.
A doua zi, mai pe seară aşa, l-am trimis pe frate-tău să-l ajute, s-a lăiat, l-a bărbierit, i-a dus izmene şi cămaşă curată, îi făcuse mă-ta şosete noi, de lînă, l-a încălţat şi l-a pus în pat. „Mîine să-mi veniţi cu popa, vreau să mă spovedesc.” A venit copilul şi ne-a spus. Mă-ta frămînta în căpisterea cu carne de cîrnaţi. A ridicat ochii, s-a uitat la mine şi-a zis „Să vezi că moare ta-tu!”. Eu am înjurat-o, doar nu era să moară bătrînul tocmai acum, pe cîinoasa aia de vreme. Nici n-am vrut să-l duc pe popa, dar s-a ţinut căpoasa de capul meu pînă am plecat de-acasă. L-am dus, s-a spovedit, l-a grijit şi ăla a fost, nici n-am mai plecat acasă în noaptea aia, ba a venit şi mă-ta cînd a văzut că nu mai ajung. A închis ochii, le-am chemat şi eu pe muierile alea din vecini să nu rămîi singur cu el şi l-am păzit . N-a apucat să se lumineze de ziuă cînd i-a ieşit sufletul. Atunci, în ajunul Crăciunului, cînd era lumea cu pregătirile în toi, s-a gîndit el să închidă ochii şi să plece.
Uite că-i iarnă iar, iar eu sunt la pat cum era el atunci. Din ’67 cresc oi, de atunci bătătura mea a fost tot plină de animale şi azi le dădui pe toate, gata. Veni copilul ăla, le urcă în căruţă şi dus fu. Doişpe oi şi cinci miei abia fătaţi. Gata, rămîsăi cu bătătura goală, de-mi e urît şi să ies pînă afară, doar cîinele ăla latră ca nebunul că nu le mai aude în ţarc. Cine s-ar fi gîndit că voi apuca anii ăştia de pe urmă? Eu nu. Plîng, taică, plîng şi nu mă pot opri. Ajunsăi să plîng după oi, cum plîngea bătrînul pentru porumbei, fi-i-ar porumbeii ai dracu’ să-i fie. El m-a blestemat, să ştii!