O vezi?
Acolo-n mijlocul câmpiei printre lujerii înalti
cu semințe negre de scaieți.
pe scândura băncuței vechi
pe care-așteptau la început de veac
călătorii plini de praf stă ea,
cu fruntea în pămînt și ochi pierduți.
voiam s-o strig, să-i spun
că-n gara ei nu mai oprește astăzi niciun tren.
vântul mi-a furat cuvintele
și le-a purtat pe aripi. oricum nu le-ar fi priceput.
avea un câine vânăt, atunci, la început
dormea încovrigat lîngă picioare, o apăra.
acum are o moarte mică chircită alături,
pe marginea băncii.
în dreapta peronul s-a ascuns sub buruieni,
în față șinele-au ruginit pe traverse crăpate, de lemn.
şi ea s-a uscat încet de când așteaptă tăcut
să treacă ultimul tren pe care l-a pierdut.
O vezi? stă adusă de spate,
cu capul în pămînt și-așteaptă cuminte
pe banca veche de pe peronul din ultima gară în care
nu mai oprește de un veac și două luni,
niciun tren.
Viața mea.