Am crescut într-o familie în care iubirea era lucru dracu, de purtat pe ascuns, în întuneric, singurătate și cu pătura în cap.Cînd m-am ridicat un pic, am realizat că adulții știu ceva mai mult decît avem noi voie să știm și mi s-a făcut rușine. Și eu știam cumva, nu mă întrebați cum, ceva ce n-ar fi trebuit să știu. Sincer, cred că veneam cu niște amintiri tulburi și nu tocmai cuminți dintr-o viață anterioară. În consecință, am învățat să cresc cu rușine.
Pe măsură ce mă ridicam, a început să-mi fie rușine de corpul meu, să mă feresc de corpurile celorlalți, să devin un pic sălbatică. Salvarea mea a fost că a venit un timp în care am realizat că trebuie să las garda jos, dacă nu vreau să mă vadă toți ca pe una ce trebuie internată urgent la spitalul de nebuni și-am intrat și eu în rîndul lumii.
Totuși, gîndurile au rămas. Gîndurile murdare.
Cînd m-am măritat eu, încă era la modă să intri fecioară în biserică și toată suflarea petrecăreților să admire a doua zi cearșaful pătat cu sînge. Singurele sfaturi pe care mi le-a dat mama înainte de nuntă au fost ”dacă nu ești fată mare, te omor cu mîna mea!”. Așa că, în buna tradiție a revoltei tinerești, am făcut sex (cu viitorul soț, normal!) cu puțin timp înainte de nuntă și-am aruncat repede cearșaful în mașina de spălat, să nu vadă nimeni rușinea.
Sincer, n-a fost nimic wow, nimic de care să nu-mi fie la propriu rușine după aceea, așa că, în sinea mea, m-am felicitat că am ales varianta asta, cu toată supărarea ulterioară a mamei, a socrilor, a cumnaților și a cui s-a mai nimerit să se simtă văduvit de spectacol. De-aș mai fi avut timp să anulez nunta, aș fi făcut-o, dar n-am avut norocul ăsta. Și azi mă condamn că n-am avut curajul să fac sex încă de la primele întîlniri, să știu ce mă așteaptă și să mă întorc din drum.
Cu timpul, mi-am dat seama că lumea asta nu e așa cum mi-o imaginasem pe vremea naivității adolescentine. Că oamenii nu se căsătoresc neapărat din dragoste, că iubirile nu țin (de cele mai multe ori) ”pînă cînd moartea ne va despărți”, că o căsătorie aranjată poate dura mai mult și poate fi mult mai fericită ca una ”din dragoste”, că poți iubi dureros de mult un om pe care societatea ți-l refuză, dragoste pentru care ai fi omorîtă cu pietre în piața publică, de s-ar întoarce timpul. Am învățat că oamenilor nu le plac oamenii ce iubesc. Care se iubesc.
Viața reală în grădina Maicii Domnului e, de fapt, o conspirație împotriva iubirii. O conspirație murdară a privitului pe gaura cheii, a bîrfei, a ștrangulării oricărui sentiment ce-ar putea apărea la un moment dat între doi oameni oarecare, în afara instituției maritale. Fără acordul public, toate femeile sunt curve care distrug cămine cinstite și toți bărbații niște nemernici care-și neglijează îndatoririle sociale și se duc după curve. Asta în situația în care societatea moralizatoare e plină de indivizi care se masturbează cu gîndul la femeia altuia (curva dracu!) și de individe frigide pentru care doar altele au noroc în viață (curvele dracului!).
Mai trist este că și amantele aspiră la rolul de nevastă invidioasă care să pună la zid și să bată în cuie curvele ce-ar visa să le ia bărbatul.
De cîte ori particip la o nuntă, încă mai am senzația că particip la un ritual bisericesc prin care celor doi li se dă oficial și public voie să facă sex. Și mi se face rușine de gîndurile mele necurate.
PS. Înadins n-am făcut vorbire de fetițele ce iubesc de nu mai pot moșulici care le-ar putea fi bunici și se mărită cu ei din dragoste prea mare iar ei sunt așa de fericiți, încît, dacă le ies copiii roșcați deși ei sunt blonzi cu ochi albaștri la bază, sunt convinși că de la rugină e, nu de la sex cu puștiul care curăță piscina. Asta e o latură nouă a societății care merită o postare separată.