Am crescut într-o familie în care iubirea era lucru dracu, de purtat pe ascuns, în întuneric, singurătate și cu pătura în cap.Cînd m-am ridicat un pic, am realizat că adulții știu ceva mai mult decît avem noi voie să știm și mi s-a făcut rușine. Și eu știam cumva, nu mă întrebați cum, ceva ce n-ar fi trebuit să știu. Sincer, cred că veneam cu niște amintiri tulburi și nu tocmai cuminți dintr-o viață anterioară. În consecință, am învățat să cresc cu rușine.
Pe măsură ce mă ridicam, a început să-mi fie rușine de corpul meu, să mă feresc de corpurile celorlalți, să devin un pic sălbatică. Salvarea mea a fost că a venit un timp în care am realizat că trebuie să las garda jos, dacă nu vreau să mă vadă toți ca pe una ce trebuie internată urgent la spitalul de nebuni și-am intrat și eu în rîndul lumii.
Totuși, gîndurile au rămas. Gîndurile murdare.
Cînd m-am măritat eu, încă era la modă să intri fecioară în biserică și toată suflarea petrecăreților să admire a doua zi cearșaful pătat cu sînge. Singurele sfaturi pe care mi le-a dat mama înainte de nuntă au fost ”dacă nu ești fată mare, te omor cu mîna mea!”. Așa că, în buna tradiție a revoltei tinerești, am făcut sex (cu viitorul soț, normal!) cu puțin timp înainte de nuntă și-am aruncat repede cearșaful în mașina de spălat, să nu vadă nimeni rușinea.
Sincer, n-a fost nimic wow, nimic de care să nu-mi fie la propriu rușine după aceea, așa că, în sinea mea, m-am felicitat că am ales varianta asta, cu toată supărarea ulterioară a mamei, a socrilor, a cumnaților și a cui s-a mai nimerit să se simtă văduvit de spectacol. De-aș mai fi avut timp să anulez nunta, aș fi făcut-o, dar n-am avut norocul ăsta. Și azi mă condamn că n-am avut curajul să fac sex încă de la primele întîlniri, să știu ce mă așteaptă și să mă întorc din drum.
Cu timpul, mi-am dat seama că lumea asta nu e așa cum mi-o imaginasem pe vremea naivității adolescentine. Că oamenii nu se căsătoresc neapărat din dragoste, că iubirile nu țin (de cele mai multe ori) ”pînă cînd moartea ne va despărți”, că o căsătorie aranjată poate dura mai mult și poate fi mult mai fericită ca una ”din dragoste”, că poți iubi dureros de mult un om pe care societatea ți-l refuză, dragoste pentru care ai fi omorîtă cu pietre în piața publică, de s-ar întoarce timpul. Am învățat că oamenilor nu le plac oamenii ce iubesc. Care se iubesc.
Viața reală în grădina Maicii Domnului e, de fapt, o conspirație împotriva iubirii. O conspirație murdară a privitului pe gaura cheii, a bîrfei, a ștrangulării oricărui sentiment ce-ar putea apărea la un moment dat între doi oameni oarecare, în afara instituției maritale. Fără acordul public, toate femeile sunt curve care distrug cămine cinstite și toți bărbații niște nemernici care-și neglijează îndatoririle sociale și se duc după curve. Asta în situația în care societatea moralizatoare e plină de indivizi care se masturbează cu gîndul la femeia altuia (curva dracu!) și de individe frigide pentru care doar altele au noroc în viață (curvele dracului!).
Mai trist este că și amantele aspiră la rolul de nevastă invidioasă care să pună la zid și să bată în cuie curvele ce-ar visa să le ia bărbatul.
De cîte ori particip la o nuntă, încă mai am senzația că particip la un ritual bisericesc prin care celor doi li se dă oficial și public voie să facă sex. Și mi se face rușine de gîndurile mele necurate.
PS. Înadins n-am făcut vorbire de fetițele ce iubesc de nu mai pot moșulici care le-ar putea fi bunici și se mărită cu ei din dragoste prea mare iar ei sunt așa de fericiți, încît, dacă le ies copiii roșcați deși ei sunt blonzi cu ochi albaștri la bază, sunt convinși că de la rugină e, nu de la sex cu puștiul care curăță piscina. Asta e o latură nouă a societății care merită o postare separată.

Mărturisesc, sunt o divorțată.
Am reușit să-mi înfrîng frica și să mă întorc în orașul supliciului meu la 7 ani după ce-am plecat de acolo. Șapte ani mi-a luat să lupt cu temerile și să fac față onorabil unui divorț. Cînd am ieșit de la notar, fostul soț m-a invitat acasă, să stăm de vorbă. Nu m-am dus, mi-a fost teamă. Mi-a fost frică să intru cu el în casa în care mi-am îngropat tinerețea.
M-am despărțit repede de el și-am plîns pe-o bancă în parc pînă m-am liniștit. Îmi tremurau toți mușchii, abia puteam respira și lacrimile îmi curgeau în poală în timp ce priveam la statuia lui Traian de pe banca pe care mă așezasem. Cînd m-am liniștit, am sunat-o pe fiică-mea și-am mai plîns puțin împreună. Apoi am bătut toate magazinele din centru și mi-am luat o rochie. Am vrut una roșie, care să-mi aducă aminte de ziua în care mi-am îngropat tinerețea, căsnicia și munca de o viață. N-am găsit, așa că am luat cea mai colorată rochie care a stat bine pe mine.
Umblam pe străzile orașului și parcă-l descopeream prima dată. M-am dus la gară pe jos și abia cînd am ajuns în parc mi-am dat seama că totul strălucește în jurul meu și eu zîmbesc. Era prima dată cînd nu mă mai grăbeam să ajung la timp acasă, prima dată cînd mergeam pe stradă fără griji, prima dată cînd priveam oamenii în față, fără să mă tem că privirea mea poate fi considerată provocatoare de cel de lîngă mine. Mi-am dat seama atunci ce sentiment îi încearcă pe cei ieșiți din pușcărie după ani lungi de detenție.
Nu mi-a fost ușor, nu-mi este nici acum. Aș minți de-aș spune altceva. Toți se așteptau să eșuez lamentabil și să mă întorc cu coada între picioare de unde am plecat. Și părinții mei, și neamurile, și prietenii.
Am muncit pînă la epuizare de multe ori. Încă o mai fac. Am făcut și foame, am îndurat lipsuri multe prin case străine, în lucruri vechi, ce miroseau a moarte. Am stat într-un apartament în care iarna ne curgea apă în șifonier iar pe peretele din spatele lui aveam o cultură impresionantă de mucegai. Plăteam 300 de euro chirie pentru el și eu dormeam pe o canapea de 100 de ani cu arcurile rupte exact în jujloc, de abia reușeam să mămai îndrept dimineața.
Fiică-mea a muncit din al doilea an de facultate. Pe fiu-meu l-am operat pe coloană în anul doi de facultate. M-am îmbolnăvit și-am chemat salvarea. A venit cu un medic/asistent beat turtă care și-a luat pulsul singur și-a decretat că n-am nimic, sunt doar un pic isterică. După trei zile, doctorița care mă trata în spital mi-a zis că puteam să mor în orice moment. Aveam pulsul 120 și mă simțeam ceva mai bine ca atunci cînd am chemat salvarea.
Am supraviețuit.
Am strîns din dinți și l-am ascultat și pe tata cînd mă suna îngrijorat că l-a visat pe fostul și îi era teamă să nu facă vreo prostie. ”Tu ai mai vorbit, mă tată, cu el? Că mulți și-au pus capăt zilelor în situația asta…” Îi purta grija călăului nostru. Mie nu mi-a purtat-o niciodată, eu puteam duce. Și-am dus. Nimeni nu ne-a dat un capăt de ață, nici o bucată de pîine. Pe toate le-am avut doar pentru că am muncit.
Cum e să fii femeie divorțată? În primul rînd, rudele se țin la distanță, le e teamă să nu se ia boala asta contagioasă. Prietenele îți sunt alături, te compătimesc, te ajută cît pot, dar de la distanță. Petreceți timp împreună și, într-un tîrziu constați că toată prietenia voastră e de fapt o amiciție mai profundă, că nu ați petrecut niciun weekend împreună, că nu ieșiți decît o dată pe an la o cafea, că în familia lor nu e loc și pentru o prietenă divorțată și singură. Dacă erai măritată era altceva… Ajungi să te autoizolezi. Straniu că vorbesc despre asta zilele astea, nu?
Apoi, alte prietene cred că-ți face bine să afli noutăți despre fostul. Și-ți povestesc de cît de bine arată, de cea care se lăfăie în munca ta de o viață, și de cea de după ea, afli că a prezentat pe una sau pe alta drept logodnica sa, Asta în timp ce tu-ți numeri și ultimii bani, să-ți ajungă pentru toate facturile și taxele și te îmbraci de la second, ca să-ți ajungă și de mîncare pentru familie. Toate astea, deoarece nu reușești să scoți din munca ta de o viață nici măcar lucrurile pe care le-ai cumpărat din salariul tău. Îți dai seama (a cîta oară?) cît de puțin au însemnat 20 de ani din viața ta. Și-ți revin coșmarurile, sufocările, fricile și insomniile. De fapt, astea nu trec niciodată. Revin constant, indiferent ce-ai face. Nu îndrăznești să mai primești în viața ta pe nimeni, de teamă să nu rămînă definitiv iar tu să iei închisoarea și abuzurile de la capăt.
Azi am aflat din înțelepciunea unui preot, că o femeie divorțată nu are dreptul nici să boteze un copil. Dacă era văduvă, era altceva. Trebuia doar să prezinte certificatul de văduvă și era primită altfel în biserică. De fapt, femeia divorțată n-are niciun drept dacă rămîne singură. E o paria a societății, un rebut. Dacă nu se agață de brațul primului ieșit în cale, dacă nu-l îmbrobodește s-o ia, nu trebuie să existe. Mai e puțin și se trezesc unii preoți să le interzică divorțatelor și dreptul la slujba de înmormîntare. Asta în timp ce sute de femei mor ucise de dușmanii alături de care dorm cu acte și pirostrii la biserică.