A intrat din greșeală pe geam cînd nici pisica nu se aștepta așa că s-a speriat, a zburlit coada și s-a înfipt scuipînd în fundul sub-patului. Eu aveam vreo doi ani și-un strop, suficient cît să mă țin singură pe picioare și să întind dornică mîinile să-l prind.
– Păsărelul, mamă! Vreau eu păsărelul mic!, ceream imperativ cu amîndouă mîinile în aer și capul dat pe spate. Nu voiam să-i fac rău, voiam doar să-l strîng puțin la piept, să-l fac prietenul meu. L-aș fi iubit mult, cel mai mult pe lumea asta și-ar fi fost vrăbiuța cea mai fericită din toate timpurile. Eram pregătită să-l pup direct pe ciocul ca o agrafă minusculă, cafenie.
Mama se chinuia să-l ușuie cu un prosop făcut sul, să-l scoată afară, dar mica pasăre speriată mai tare ca pisoiul de sub pat nu reușea neam să nimerească fereastra pe unde intrase. Se lovea pe rînd cînd de toc, cînd de perete, cînd de geamul transparent, ca o muscă verde intrată vara la răcoare din plin soare.
– Stai dracului cuminte, vrei să te ciupească să-ți facă bubă la deget? Ăsta e rău ca o cloșcă, ai uitat ce ți-a făcut cloșca în primăvară? Ai uitat, nu-i așa?, m-a săgetat mama cu ochii ei mari, albaștri. Mi-am strîns repede mîinile pe lîngă corp și-am privit îngrijorată degetul dolofan care mai purta încă cicatricea unei ciupituri pînă la os. M-am temut, apoi m-am uitat la zbaterea micii vietăți cenușii și-am uitat de cloșcă. Păsărelul avea aripi cît palma mea și ochișori mici-mici, negri care nu priveau mînios. Nu avea cum să mă ciupă. Am întins iar mîinile și exact atunci mica pasăre a trecut razant printe mîinile mele și m-a atins pe frunte cu aripa. Eram în culmea fericirii și țipam cît mă țineau plămînii de m-a auzit tata de afară și-a venit într-un suflet să vadă ce mi se întâmplă. Cum a deschis ușa, cum am țipat mai tare, că de acum păsărelul avea mai multe locuri prin care să scape afară. Tata a închis ușa repede, fără să-și dea seama pe moment ce mă face să plîng.
– Las-o deschisă, Vițule, să iasă amărîtul ăsta afară, l-a rugat mama.
– Nu. Hai să-l prindem să-l prăjim, s-a băgat în joc cînd a văzut mica vietate iar eu am început să urlu de-a binelea, că nu voiam un păsărel prăjit, voiam un păsărel prieten. Pînă la urmă l-a prins în prosop prilej să sar într-un picior și-l trag de pantaloni să mi-l dea mie.
– Nu ți-l dau, tătuțule, că te ciupește. Lasă să-l dea tata afară, să se ducă și el la puii lui.
– Nuuu, dă-mi-l mie!, îl ceream imperios, fără să ascult nicio explicație. Îl vreau, e al meu!
Bietul tata, cînd s-a convins că nu o scoate la capăt cu mine, i-a învelit cu grijă aripile în prosop și mi l-a dat. Eu am întins mînuțele spre el și cînd să-l apuc bine, să nu-mi scape din prosop, păsărelul și-a aplecat rapid capul și m-a ciupit cu putere de deget. Mi-am tras mîinile și le-am dus supărată la spate.
– Nu-l mai vreau, taie-l și prăjește-l!, am rostit sentința, mînioasă, printre suspine. Voiam să moară, mama lui de păsărel.