Oficial


Azi a venit oficial primăvara mea. Am plecat de-acasă hotărîtă să merg pe jos pînă în staţia de autobuz şi cînd am ieşit în Mareşal Prezan mi-am zis „dar de ce-aş lua-o la stînga, cînd pot s-o iau la dreapta, să traversez şi să merg pe lîngă gardul Herăstrăului?”
Zis şi făcut, că eu nu stau mult pe gînduri, sunt om de acţiune. Bine, femeie de acţiune, nu săriţi.
Apoi, dacă tot am traversat, de ce-aş fi luat-o pe lîngă parc şi nu direct prin parc, pe alei, că doar nu dau turcii tocmai azi să mă grăbesc la adăpost.
În parc, primăvară plină, copii cu role, cu placa, copii cu clasa în ora altfel, o învăţătoare cu capsa pusă şi-o floare mare, albă prinsă-n piept pe post de mărţişor care încerca să ţină în frîu o mînă de fete ce nu înţelegeau nici să le pici cu ceară de ce nu au voie să meargă pe toată aleea, că e goală şi trebuie să stea încolonate pe margine, departe de pista pentru biciclişti.
Am privit-o în ochi şi mi-a părut rău de ea, era aşa stresată, nefericită, pătrunsă de importanţa acelui drum pînă la Muzeul Satului şi de datoria de a face ziua un munte de plictiseală pentru cele 10 fete şi 5 băieţi pe care-i scosese la aer.
M-am depărtat şi-am tot auzit-o cum oprea iar şi iar grupul, cum urla şi gesticula de speria porumbeii dornici de înprietenire pe bază de bucăţi de covrig sfărîmate.
Am ridicat din umeri şi-am mers mai departe, doar nu era să-mi stric zenul pentru o exaltată ca ea.
În aer persista un miros de cîine ud, deşi nu era nici măcar un căţel pe alei, pe la terase au început amenajările şi curăţenia de primăvară, se înlăturau frunzele şi resturile de astă-toamnă, se repara pe ici pe colo, mai un ciocan, mai un cancioc de mortar, mai o bormaşină, lîngă o tarabă cu floricele se adunaseră deja primii beţivi cu berea-n mînă, doi îndrăgostiţi îşi şopteau cuvinte fierbinţi, li se aprinseseră ochii ca stelele-n noapte, din rana unui copac bătrîn curgeau bucăţi mari de lemn putrezit, colţul ierbii era de verdele cel mai verde şi printre copaci, pe covorul de frunze moarte o domnişoară cafenie mă trata cu coada.
M-am apropiat cît am putut, i-am tras o poză şi i-am şoptit ” Pîs-pîs, domnişoară, n-ai vrea totuşi să-mi arăţi şi mustăţile? Poate-mi dai şi-un autograf, că tot suntem aici doar noi două.” A ridicat capul, m-a privit indignată şi-a luat-o la picior printre tulpinile groase. N-am reuşit s-o mai prind decît o dată-n fugă, că s-a ascuns de ochii mei indiscreţi. Nu i-am plăcut, ce să-i faci? Eu nici nu credeam că sunt aşa urîtă. Oricum, i-am furat un zîmbet, mi l-am agăţat de coada ochiului şi-am plecat mai departe.
În poarta muzeului după o bancă îşi dormea somnul de veci culcată regulamentar pe spate, cu picioarele ţepene-n sus, o cioară, motiv de reflecţie, pentru că vezi, pînă şi ciorile mai mor de bătrîneţe sau de ce-or muri ele.
Dincolo de gard casele bătrîneşti îşi întindeau bîrnele la soare, din spatele pridvoarelor cuminţi pîndeau suflete de ţărani desculţi dezrădăcinate şi ele şi aduse-n mijlocul oraşului odată cu pereţii pomostiţi cu lut, balegă şi paie, în faţa mea două pensionare ieşite la plimbare tocau mărunt o cunoştinţă comună.
Am ieşit din parc şi-am aşteptat regulamentar la semafor să se facă culoarea verde, să pot trece. Lîngă mine aşteptau doi adolescenţi, un biciclist, două tinere ieşite la alergat şi-n beţiv care m-a privit direct, uimit şi-a rămas cu gura căscată în urma mea, de parcă cine ştie cu ce l-aş fi trăznit de nu s-a mai putut mişca.
Cînd spun eu că am lipici la toţi ciudaţi nu mă crede nimeni, doar Marina care s-a obişnuit cu mine în lungile noastre drumuri de seară către casă.
Dacă vă uitaţi bine, undeva între frunzele moarte vedeţi şi codiţa cafenie cu care n-a gratulat urecheata. V-am pus-o s-o fac de rîs, bineînţeles.
17097711_1099339596859342_8283711209081089023_o

5 gânduri despre „Oficial”

Lasă un răspuns către aripifarazbor Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.