Toamna s-a furişat pe nesimţite, laşă,
calcă uşor pe aripi de frunze galbene-n zbor
şi se cuibăreşte comod în vieţile noastre.
Vântul adună furios frunze moarte
ce se lipesc cu foşnet spart
pe covorul roşu şi ascund
sub putreda lor transformare
emoţia iubirii şoptită sângeriu.
E linişte şi plumb la margine de gând
şi focul arde viu în lemne moarte.
Încolăcită în fotoliu, tac şi număr
stropii rari ce-mi bat în geam.
Azi ţi-am întins fir verde
la marginea pădurii, să nu rătăceşti
prin frunzele arse, când o fi să vii.