În fiecare duminică îmi scot la plimbare pantofii roșii.
Îi șterg pe față să strălucească,
îi încalț, le deschid ușa și-i las să pășească
fericiți afară iar ei aleargă
pe scări ca un copil ieșit la joacă
în prima zi de vacanță.
La etajul doi se opresc și se miros
cu un cățel negru cît o jucărie de catifea
cu ochi de noapte cu stele,
cățelul dă din coadă,
pantofii strălucesc.
Pe stradă abia îi țin în picioare,
trebuie să-i strunesc cu degetele,
să le potolesc galopul în care s-ar avînta voinicește
spre lume. Lîngă o bordură poposesc să salute
o fetiță blondă cu ochi senini,
fetița e obosită, pantofii mei veseli.
După colț se prind într-o horă cu trei căței albi
și două fete cucuiete, cățeii scot limba,
pantofii se bucură.
Mai tîrziu se opresc să se încline în fața bătrînei
cu mîini de pergament și ochi înlăcrimați,
pantofii se-ntunecă, eu scot un leu și
cumpăr o urare de sănătate.
În piață ne oprim să luăm flori de la florăreasa
din colț. Crăițele rîd în oglinda roșie
a pantofilor. Pînă ne întoarcem acasă
nu mai e decît iubire
între o pereche de pantofi roșii
și un buchet de crăițe galbene.
Azi mă privesc cu reproș de lîngă ușă,
încep numărătoarea inversă.
E luni.
Triunghi
Tu nu vrei fără ea,
eu nu pot fără tine,
în triunghiul nostru inima mea
ține echilibrul, ca o hîrtie
împunsă de acul unui compas
exact în centru, ca un fluture
colorat prins în pluta unui insectar.
Eu nu pot fără tine,
tu nu vrei fără ea,
sîngele meu pecetluiește condamnarea
la moarte pe care mîna ei delicată
mi-a scrijelit-o nepăsătoare pe suflet
cu tocul cui al pantofilor preferați.
Conturul umbrei mele va dispărea
curînd, înghițit
de unghiul tot mai ascuțit
al laturilor voastre.
Mai e puțin, sentința
așteaptă doar semnătura ta.
Pentru că eu nu pot fără tine
și tu nu vrei fără ea.
Ce rost
Ce rost mai are povestea,
cînd azi numai eu am rămas
să dau călătorilor vestea
că-n noi nu mai este popas,
că ușile stau ferecate
și toate ferestrele-s oarbe,
că nicio stea nu mai trage
să moară în zori fermecate.
Ce rost mai are cuvîntul
cînd azi numai eu îl rostesc
și-n camere goale doar vîntul
și gîzele moarte vorbesc.
De ce mai sunt felinare
cînd nu mai există petrol
și nici lampagiul nu trece
să dea foc fitilului gol.
Ce rost mai are lumina
cînd ochii noștri sunt orbi
și astăzi chiar și amăgirea
aduce a cîntec de corbi.
Ultima gară
O vezi?
Acolo-n mijlocul câmpiei printre lujerii înalti
cu semințe negre de scaieți.
pe scândura băncuței vechi
pe care-așteptau la început de veac
călătorii plini de praf stă ea,
cu fruntea în pămînt și ochi pierduți.
voiam s-o strig, să-i spun
că-n gara ei nu mai oprește astăzi niciun tren.
vântul mi-a furat cuvintele
și le-a purtat pe aripi. oricum nu le-ar fi priceput.
avea un câine vânăt, atunci, la început
dormea încovrigat lîngă picioare, o apăra.
acum are o moarte mică chircită alături,
pe marginea băncii.
în dreapta peronul s-a ascuns sub buruieni,
în față șinele-au ruginit pe traverse crăpate, de lemn.
şi ea s-a uscat încet de când așteaptă tăcut
să treacă ultimul tren pe care l-a pierdut.
O vezi? stă adusă de spate,
cu capul în pămînt și-așteaptă cuminte
pe banca veche de pe peronul din ultima gară în care
nu mai oprește de un veac și două luni,
niciun tren.
Viața mea.
Atunci, dimineața
Te grăbeai în dimineaţa
aceea senină, cînd soarele scălda
în raze aleile, poarta, şi tuia din colţ.
Prunul îşi legăna floarea şi cînta
un cîntec de demult, o pisică ne privea
cu ochi aurii de pe pervazul de peste
stradă, o mierlă culesese
doi lăstari şi-i căra în grădina vecină,
printre lăcrămioare.
Strada era pustie, doar portarul casei
de vis-a-vis ne privea cu ochi mici
şi mîinile la spate. M-ai sărutat şi ai plecat,
cărai o geantă grea, cu cărţi,
eu mă gîndeam că o să-ţi fie greu
s-o duci atîta drum în spate, tu păşeai
uşor aplecat în faţă, călcai
apăsat, sigur pe tine şi pe drumul tău.
Apoi, ai lăsat sacoşa să alunece
pe trotuar, ai fugit înapoi, mi-ai luat
obrajii în palme şi m-ai sărutat
cu patimă pe gură. Tot oraşul a zîmbit
în soare, pînă şi prunul înflorit
de-aşa surpriz-a temurat, doar portarul
casei de vis-a-vis a întors
repede privirea şi a tuşit scurt,
în pumn, cu un zîmbet mic în colţul ochilor.
De-atunci, se-ntîmplă uneori să doară
dorul tău, nu totdeauna, doar în zilele cu soare,
cînd primăvara curăţă
cerul pînă la lacrimă
şi-adună norii în cutia cu nimicuri
pentru zile triste.
Atunci, dimineața e ca ochii tăi
iar eu îmi muşc buzele pînă la sînge,
să tac.
Niciodată mie însămi
Eu am greşit.
m-am împărţit
totdeauna la doi,
niciodată la viaţă,
niciodată la moarte.
am rîs şi-am plîns pereche,
totdeauna pentru voi,
totdeauna pentru ei,
niciodată pentru mine.
o aripă dreaptă,
o aripă stîngă
şi doar o inimă în piept.
Eu am greşit.
m-am dat tuturor,
niciodată mie însămi.
Acasă
La piaţa Domenii urcă pe uşa din faţă o femeie cu un copilaş de 5-6 ani de mînă. Ea blondă, el mai tuciuriu. Au sacoşele pline şi-și fac cu greu loc în autobuzul supraîncălzit și prea aglomerat. Merg către casă. Femeia, trecută de prima tinerețe, exagerat de îndatoritoare, veselă şi vorbăreaţă, puştiul de cel mult 5 ani tot mai întunecat, de parcă, cu fiecare km parcurs, i se îneacă pe rînd, una cîte una, toate corăbiile.
Ocupanta primului scaun îl întreabă dacă vrea să se aşeze. El pune capul în pămînt şi tace.
– Staţi liniştită, că rămînem în picioare. Coborîm la a doua, a răspuns însoțitoarea pentru el.
– Da-l văd cam supărat, poate îi e rău.
Blonda îşi trece mîna prin părul închis al băiatului. Acesta nu schiţează niciun gest. Își privește vîrful pantofilor prăfuiți şi tace posomorît, ca şi pînă acum. În mînă cară o sacoşă de plastic un pic cam prea plină pentru puterile lui. O ţine strîns, cu grijă.
– Nu-i e rău, mai degrabă se teme că i se topeşte îngheţata pe căldura asta! Aşa e Cătăline?
– Lasă că nu se topeşte! Şi dacă se topeşte, o pui la congelator cînd ajungi acasă şi o mănînci după ce îngheaţă la loc! – se bagă veselă în vorbă femeia ce-a vrut să-i cedeze locul. Poate e fericită că a rămas totuşi pe scaun. Cătălin tace la fel de posomorît.
– Da’ ce eşti aşa de posac, iubitule? De ce nu vorbeşti deloc?
Cătălin închide buzele. Nu priveşte nici la una nici la cealaltă, doar ţine strîns în mînă punga cu bunătăţi. Veselia şi atenţia exagerată a doamnei blonde îl lasă rece ca şi cheful de vorbă al celeilalte. El se gîndeşte la îngheţata care se topeşte, la dulciurile din plăsuţă, la ziua de mîine cînd va ieşi în parc, se va bucura de libertate şi poate va mai mînca o îngheţată, şi o prăjitură însiropată, poate… Va sta „acasă” două zile. Se va întoarce apoi la viaţa lui de zi cu zi, la camera în care stă cu alţi copii la fel de trişti, la educatoare şi îngrijitoare plictisite şi nervoase, care-l judecă şi-l strigă „ţigane”.
de-atîta dor
De-atîta dor,
dimineața își îneacă visele
în apa ferestrei,
se zbate între ieri și azi
ca un fluture orb
cu aripi arse în foc,
se-nvîrte bezmetic pe străzi ude,
unde urma pașilor tăi se ascunde
și ziua mi se naște-n genunchi,
de-atîta dor.
Musafirul
Speranță
Am citit că specialiștii au ajuns la concluzia că, dacă ai norocul să ajungi la 95 de ani, ai șanse să atingi liniștit suta iar dacă treci de 105, nu mai mori curînd. Cică speranța de viață crește după 95 de ani datorită nu știu cărui mecanism. Și mi-am adus aminte.
Soacră-mea s-a gîndit să mă lase să cunosc toată familia de la început, așa că, încă de la prima mare sărbătoare mi-a dat coșul în mînă și mi-a zis ”De-acu tu te duci cu împărțituri pe la neamuri.” Nu știu cum e la voi, dar la noi, la olteni, fiecare sărbătoare e importantă și morții familiei sunt cinstiți de fiecare dată cu colaci, friptură, prăjituri, ce-și permite fiecare mai bun. Toate bunătățile astea sunt puse pe masă, numite, tămîiate și împărțite pe rînd celor mai apropiați: vecinilor, fraților, verilor, neamuri mai apropiate.
Socrul meu se trăgea dintr-un neam de oameni frumoși tare, șapte frați, toți albi la piele cu ochi albaștri, chip luminos și părul negru. Din neamul lui mi-a căzut mie cu tronc o mătușă, tușa Lenuța. Era femeia asta o bucurie, veșnic zîmbitoare, veselă, plină de viață. De cum am văzut-o că a intrat prima dată pe poartă, am iubit-o. Dragoste la prima vedere. A venit spre mine cu fața ei luminată de zîmbet larg, cu brațele deschise, m-a pupat zgomotos pe ambii obraji și mi-a răspuns la salut înainte de-a putea eu să termin ”săru-mîna”. ”Sărut ochii, copila mea! Riie, nora asta a ta seamănă în neamul nostru, cu ochii mari și frumoși”, a adăugat și soacră-mea s-a strîmbat că ei nu-i plăceau ochii mei mari.
La ea mi-a fost drag să mă duc prima dată cu împărțituri, mai ales că stătea aproape, pe coastă, la trei case distanță. De pe aleea noastră puteam privi în curtea ei de pe culme.
M-a primit cu drag, ca de obicei și am povestit în grădiniță, printre flori de parcă ne cunoșteam de o viață. Cînd am intrat în casă am rămas un minut în loc. În camera micuță, scundă, pe unicul pat din încăpere era întinsă mama ei, un trup mic, ca de copil, uscat, doar pielea ridată pe oasele goale. Privea pierdută în tavan. Tușa Lenuța a strigat la ea.
– Fa, mamă, ți-adusei o fată frumoasă în vizită. E nora lui Lache, ia uite ce seamănă cu noi.
Bătrîna nu s-a mișcat, nici măcar n-a clipit. Eu m-am strîns în mine, un pic speriată, dar tușa m-a liniștit, bătrîna era cam surdă, reacționa greu. S-a aplecat și i-a mai strigat o dată în ureche. În sfîrșit, femeia a întors capul și m-a privit cu niște ochi apoși și tulburi. Mi-a făcut semn să mă așez lîngă ea și eu n-am putut refuza, deși îmi era un pic frică de femeia aceea ce semăna mai mult a cadavru decît a om. Mi-a luat mîna în mîna ei și m-a mîngîiat încet pe degete. Avea pielea caldă și moale, deși tăbăcită.
– Cine ești tu?
– E nora lui Lache, mamă, nu-ți spusei?
– Taci tu, vorbesc cu fata.
I-am spus cine sunt, de unde vin, ce fac, ce planuri am, cum sunt părinții mei, cum e afară, cît e de cald (era ziua de Paști), că au înflorit pomii, că în grădină miroase a zambile, că iarba e verde. Era însetată de informație, vedea cu ochii ei tulburi tot ceea ce-i povesteam și simțeam cum mîna mea trimite viață prin mîna ei în corpul uscat.
Tușa Lenuța își făcea de lucru pe lîngă plită. Pregătea mîncarea bătrînei.
– Mă chinui cu ea, copilă, e vai de capul meu. Nu mai mănîncă, mă gonește cînd mă apropii cu farfuria de ea, trebuie s-o mint ca pe copiii ăi mici. Pînă anul trecut a fost un pic mai bine, că se mai ridica și se mișca singură prin casă, pe bătătură, de astă-iarnă o întorc cu pătura în pat. I-a adus fie-mea tot felul de buline de întărire, degeaba. Nu vrea. Cică vrea să moară. Păi moare omul cînd vrea el, puiule? Nu moare, moare cînd îi vine rîndul. Dacă ei nu i-a venit rîndul…
Eu tăceam, bătrîna asculta cu atenție. A auzit tot deși de data asta tușa vorbise pe un tot scăzut, mai mult ca pentru sine.
– Taci tu, Leană. Pune-mi de mîncare, că azi vreau să mănînc cu fata asta.
Am stat și i-am dat de mîncare, lingură cu lingură. Mi-a povestit ea de data asta, printre îmbucături.
– Nu știi tu, mumă, cît îmi e mie de greu. Fata asta n-are răbdare deloc, mă smucește și mă repede că e tot timpul grăbită, are treabă. Stau toată ziua singură în casă și cînd vine are pretenția să mănînc repede în cinci minute, că ea n-are timp să stea după mine. Mi se pune un nod aici, în piept și nu pot să înghit. Nu mai mănînc. Ce, ea înțelege de ce? Mă rog să mor mai repede, în fiecare minut mă rog, toată noaptea o visez pe mămica și-o rog să vină să mă ia și pe mine, că toți au plecat, doar eu am rămas pe-aci, să pătimesc și ea nu vrea neam, îmi întoarce spatele și pleacă supărată. Nu știu de ce, fetiță, că m-am purtat bine cu ea și am îngrijit-o și i-am făcut pomenile toate cum am putut c-am fost văduvă de la 28 de ani, copilă. Toată ziua mă rog să mor și Dumnezeu nici nu mă aude. M-a uitat moartea, asta e. A uitat de mine și eu nu știu cum să deschid poarta s-o ademenesc aici.
– Mai taci, că numai prostii spui, a sărit tușa cu gura. Nu asculta la ea, pup ochii tăi, crezi că mai știe ce vorbește? Așa mă bate la cap toată ziua și-mi plînge că ea vrea să moară și nu mai moare. Dacă nu i-a venit rîndul… trebuie să chinuiesc eu.
A trăit bătrîna de-a sărit de suta de ani. Tot timpul ăsta tușa s-a aplecat încet spre pămînt, de parcă o căra în brațe pe mama ei uitată de moarte, peste tot. Și soarele din ochi i s-a întunecat și zîmbetul i-a devenit mai trist, mai absent cînd mă lua în brațe, mă pupa pe obraji și-mi spunea ”sărut ochii, copilă”.
Oare, cît de mare binecuvîntare poate fi speranța asta crescută de viață la oamenii pe care-i uită moartea?
Amăgiri 