Cînd Dumnezeu a făcut oamenii sigur aici, în grădina raiului i-a aşezat. Le-a spus „voi sunteţi primii mei copii, v-am făcut după chipul şi asemănarea mea, veţi fi cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai buni în toate cei mai viteji din toate triburile tracice şi veţi avea trei taţi: pe mine şi mai apoi pe unul Decebal -cel mai viteaz între viteji şi pe unul Traian – cel mai şmecher între şmecheri. Bine, triburile nici nu existau încă, dar Dumnezeu le-a ursit locuitorilor acestui colţ de grădină dumnezeiască să fie fix aşa cum sunt acum şi era normal să le croiască şi strămoşi pe măsură. De-aia avem acum atîţia daci verzi şi-atîţia romani descurcăreţi.
Şi le-a mai spus Dumnezeu: „Voi o să vă pricepeţi la toate, mai bine ca oricare de pe pămînt. Veţi da clasă oricărui ghiolban în orice domeniu şi nu va exista tragedie pe pămînt în care să nu fie implicat şi-un român verde, fix ca măraru-n ciorbă. Şi-o veţi avea şi pe Halep să nu vă plictisiţi. Asta o să joace tenis, dar nu aşa de bine cum ştiţi voi, românii mei autentici, nici pe departe. O s-o las veşnic pe locul 2 că locul 1 vi se potriveşte doar vouă, se ştie. Şi-o să vi-l mai fac şi pe CTP ca să aveţi şi voi o măsură. Nimeni n-o să aibă voie să fie mai priceput, mai năvalnic, mai nesimţit şi mai prost ca el. O să-l invite toate televiziunile ca să-şi dea cu părerea avizată în orice, că nimeni n-o să mai aibă părere tare ca a lui. Toţi o să vreţi să ajungeţi ca el, o să vă bateţi să-i copiaţi limbajul şi-o să faceţi tot ce-i omeneşte posibil să vă-ntăriţi la fel organul părerii. Că fără părere, orice român verde se ofileşte şi merită să moară. Şi-o să vă mai fac şi-o coaliţie, să vă apere familia tradiţională, trăiv-ar famelia, să aveţi ce mesteca, că altfel şi-ar lua-o-n cap toţi intruşii şi ţara asta s-ar duce p**ii de suflet, de n-ar mai şti nimeni s-o aprecieze cum se cuvine.”
Asta a zis Dumnezeu, a scuipat în palme, a luat o mînă de lut şi-a modelat primul român.
Uncategorized
De vrei
De vrei să ştii cine sunt,
priveşte-mă în ochi,
vezi tristeţea din spatele zâmbetului,
lacrimile din umbra pleoapei,
durerea ce-mpinge cuvintele afară,
ascultă ţipătul mascat de râs,
citeşte dincolo de cuvinte,
desluşeşte ce încă nu am spus.
De vrei să mă cunoşti,
ascultă susurul apei la lăsarea serii,
murmurul vântului în frunze,
zumzetul albinelor la urdiniș,
şoaptele purtate de valul mării.
Distinge lacrima din picătura ploii
şi surâsul îngheţat în primul fulg de nea
topit în palma unui copil.
Vei auzi, poate, ce nimeni altcineva
nu-ţi poate spune,
vei vedea ce nu se arată oricui
vei înţelege de ce durerea
se revoltă în lacrimi pe obraz.
Abia atunci judecă-mă,
ridică piatra şi loveşte-mă,
dacă ești curat
fără păcat
ca lacrima.
Uneori
Uneori mă împiedic în zbor,
ca un pescăruș cu aripile legate,
deasupra mea cerul își agită apele,
sub mine se zbat valurile
vieții, doar eu mă chinui
să scap, să tai aerul
cu pieptul gol,
să privesc lumea ca pe un glob cald
de sticlă albastră.
Alteori mă trezesc frumoasă.
Ca un copil ce deschide ochii
rîzînd cînd prima zăpadă
se așterne cuminte încă din zori.
După aceea, degeaba
vin furtuni și pietrele ascuțite
îmi sparg lacrima în stropi,
soarele răsare din nou
doar pentru mine,
pentru că
uneori mă trezesc frumoasă.
Triunghi
Tu nu vrei fără ea,
eu nu pot fără tine,
în triunghiul nostru inima mea
ține echilibrul, ca o hîrtie
împunsă de acul unui compas
exact în centru, ca un fluture
colorat prins în pluta unui insectar.
Eu nu pot fără tine,
tu nu vrei fără ea,
sîngele meu pecetluiește condamnarea
la moarte pe care mîna ei delicată
mi-a scrijelit-o nepăsătoare pe suflet
cu tocul cui al pantofilor preferați.
Conturul umbrei mele va dispărea
curînd, înghițit
de unghiul tot mai ascuțit
al laturilor voastre.
Mai e puțin, sentința
așteaptă doar semnătura ta.
Pentru că eu nu pot fără tine
și tu nu vrei fără ea.
Ce rost
Ce rost mai are povestea,
cînd azi numai eu am rămas
să dau călătorilor vestea
că-n noi nu mai este popas,
că ușile stau ferecate
și toate ferestrele-s oarbe,
că nicio stea nu mai trage
să moară în zori fermecate.
Ce rost mai are cuvîntul
cînd azi numai eu îl rostesc
și-n camere goale doar vîntul
și gîzele moarte vorbesc.
De ce mai sunt felinare
cînd nu mai există petrol
și nici lampagiul nu trece
să dea foc fitilului gol.
Ce rost mai are lumina
cînd ochii noștri sunt orbi
și astăzi chiar și amăgirea
aduce a cîntec de corbi.
Ultima gară
O vezi?
Acolo-n mijlocul câmpiei printre lujerii înalti
cu semințe negre de scaieți.
pe scândura băncuței vechi
pe care-așteptau la început de veac
călătorii plini de praf stă ea,
cu fruntea în pămînt și ochi pierduți.
voiam s-o strig, să-i spun
că-n gara ei nu mai oprește astăzi niciun tren.
vântul mi-a furat cuvintele
și le-a purtat pe aripi. oricum nu le-ar fi priceput.
avea un câine vânăt, atunci, la început
dormea încovrigat lîngă picioare, o apăra.
acum are o moarte mică chircită alături,
pe marginea băncii.
în dreapta peronul s-a ascuns sub buruieni,
în față șinele-au ruginit pe traverse crăpate, de lemn.
şi ea s-a uscat încet de când așteaptă tăcut
să treacă ultimul tren pe care l-a pierdut.
O vezi? stă adusă de spate,
cu capul în pămînt și-așteaptă cuminte
pe banca veche de pe peronul din ultima gară în care
nu mai oprește de un veac și două luni,
niciun tren.
Viața mea.
Atunci, dimineața
Te grăbeai în dimineaţa
aceea senină, cînd soarele scălda
în raze aleile, poarta, şi tuia din colţ.
Prunul îşi legăna floarea şi cînta
un cîntec de demult, o pisică ne privea
cu ochi aurii de pe pervazul de peste
stradă, o mierlă culesese
doi lăstari şi-i căra în grădina vecină,
printre lăcrămioare.
Strada era pustie, doar portarul casei
de vis-a-vis ne privea cu ochi mici
şi mîinile la spate. M-ai sărutat şi ai plecat,
cărai o geantă grea, cu cărţi,
eu mă gîndeam că o să-ţi fie greu
s-o duci atîta drum în spate, tu păşeai
uşor aplecat în faţă, călcai
apăsat, sigur pe tine şi pe drumul tău.
Apoi, ai lăsat sacoşa să alunece
pe trotuar, ai fugit înapoi, mi-ai luat
obrajii în palme şi m-ai sărutat
cu patimă pe gură. Tot oraşul a zîmbit
în soare, pînă şi prunul înflorit
de-aşa surpriz-a temurat, doar portarul
casei de vis-a-vis a întors
repede privirea şi a tuşit scurt,
în pumn, cu un zîmbet mic în colţul ochilor.
De-atunci, se-ntîmplă uneori să doară
dorul tău, nu totdeauna, doar în zilele cu soare,
cînd primăvara curăţă
cerul pînă la lacrimă
şi-adună norii în cutia cu nimicuri
pentru zile triste.
Atunci, dimineața e ca ochii tăi
iar eu îmi muşc buzele pînă la sînge,
să tac.
Niciodată mie însămi
Eu am greşit.
m-am împărţit
totdeauna la doi,
niciodată la viaţă,
niciodată la moarte.
am rîs şi-am plîns pereche,
totdeauna pentru voi,
totdeauna pentru ei,
niciodată pentru mine.
o aripă dreaptă,
o aripă stîngă
şi doar o inimă în piept.
Eu am greşit.
m-am dat tuturor,
niciodată mie însămi.
Acasă
La piaţa Domenii urcă pe uşa din faţă o femeie cu un copilaş de 5-6 ani de mînă. Ea blondă, el mai tuciuriu. Au sacoşele pline şi-și fac cu greu loc în autobuzul supraîncălzit și prea aglomerat. Merg către casă. Femeia, trecută de prima tinerețe, exagerat de îndatoritoare, veselă şi vorbăreaţă, puştiul de cel mult 5 ani tot mai întunecat, de parcă, cu fiecare km parcurs, i se îneacă pe rînd, una cîte una, toate corăbiile.
Ocupanta primului scaun îl întreabă dacă vrea să se aşeze. El pune capul în pămînt şi tace.
– Staţi liniştită, că rămînem în picioare. Coborîm la a doua, a răspuns însoțitoarea pentru el.
– Da-l văd cam supărat, poate îi e rău.
Blonda îşi trece mîna prin părul închis al băiatului. Acesta nu schiţează niciun gest. Își privește vîrful pantofilor prăfuiți şi tace posomorît, ca şi pînă acum. În mînă cară o sacoşă de plastic un pic cam prea plină pentru puterile lui. O ţine strîns, cu grijă.
– Nu-i e rău, mai degrabă se teme că i se topeşte îngheţata pe căldura asta! Aşa e Cătăline?
– Lasă că nu se topeşte! Şi dacă se topeşte, o pui la congelator cînd ajungi acasă şi o mănînci după ce îngheaţă la loc! – se bagă veselă în vorbă femeia ce-a vrut să-i cedeze locul. Poate e fericită că a rămas totuşi pe scaun. Cătălin tace la fel de posomorît.
– Da’ ce eşti aşa de posac, iubitule? De ce nu vorbeşti deloc?
Cătălin închide buzele. Nu priveşte nici la una nici la cealaltă, doar ţine strîns în mînă punga cu bunătăţi. Veselia şi atenţia exagerată a doamnei blonde îl lasă rece ca şi cheful de vorbă al celeilalte. El se gîndeşte la îngheţata care se topeşte, la dulciurile din plăsuţă, la ziua de mîine cînd va ieşi în parc, se va bucura de libertate şi poate va mai mînca o îngheţată, şi o prăjitură însiropată, poate… Va sta „acasă” două zile. Se va întoarce apoi la viaţa lui de zi cu zi, la camera în care stă cu alţi copii la fel de trişti, la educatoare şi îngrijitoare plictisite şi nervoase, care-l judecă şi-l strigă „ţigane”.
de-atîta dor
De-atîta dor,
dimineața își îneacă visele
în apa ferestrei,
se zbate între ieri și azi
ca un fluture orb
cu aripi arse în foc,
se-nvîrte bezmetic pe străzi ude,
unde urma pașilor tăi se ascunde
și ziua mi se naște-n genunchi,
de-atîta dor.
Amăgiri 