Vine o zi când trebuie să iei din raft toate clipele,

să le așezi frumos una peste alta

apoi să tragi linie să aduni.

O zi cu soare plus una cu ploaie,

o ninsoare ca-n iernile copilăriei

cu un viscol de sfârșit de lume,

o noapte de dragoste minus una de coșmar,

o lacrimă fierbinte pe obraz,

un fulger în privire,

buze moi cu buze fierbinți,

mâini calde plus două palme reci, emoționate.

Le așezi bine, să nu te înșeli

când socotești un întreg și când aduni o virgulă

de care te-ai agățat cîndva pe fugă, să nu cazi.

Sub rezultat pui ce-ai de scăzut:

un vis mort,

un țel abandonat,

o lacrimă amară,

o trădare-două,

lovitura de pumnal pe care ți-a dat-o un om iubit,

o rană proaspătă lângă una veche,

câteva cicatrici,

o plecare definitivă

lângă o plecare neașteptată.

Mai tragi o dată linie și faci un rezumat.

Ce clipă a fost fericită și a rămas o nesfârșită durere,

ce oră s-a scurs pe nesimțite și ai fi vrut să mai stea

și ce minut s-a prelins agale

de-a lăsat pe suflet urma melcului.

Restul acela mic ce rămâne după ce termini

e viața ta.

Știu, poate părea mărunțiș,

dar mărunțișul cu plus face diferența

dintre fericire și o viață trăită în zadar.