Am fost un copil precoce, am descoperit relativ repede și echilibrul și pierderea lui. Îmi aduc bine aminte portița pînă la care mă uzmeam cu scaunul cu 3 picioare, să-l dau mamei și să plîng pe lîngă ea să se așeze să-mi dea să sug. Pînă acolo, în febra efortului uriaș prin care-mi ardeam caloriile cărînd monstruozitatea de scaun, îmi făceam și planul de bătaie, s-o fac pe mama să mă asculte și să mă lase să sug un pic din țîța mea dragă.

Pe cînd aveam vreo doi ani mama a hotărît că am supt destul și e cazul să se ocupe să-l facă pe frate-meu. Atunci m-am mutat cu cățel, cu purcel, în vale la Dădica. De fapt, m-am mutat c-o plasă de țoale și niște săndăluțe albe, le țin minte și acum, că aveau voință proprie, se mișcau în picioare cum voiau ele. Cred că a fost prima dată cînd am realizat că echilibrul se păstrează mult mai bine dacă mergi desculț. Pe mine m-au dezechilibrat totdeauna încălțările. Țin minte că aveam vreo 17 ani cînd mi-a cumpărat tata prima și ultima pereche de cizme din viața asta. Mi le-a luat cu două numere mai mari, să aibă loc un ciorap de lînă, doi, să aibă loc și piciorul să crească. Nu că ar mai fi crescut, dar cine știe. Am iubit cizmele alea, deși călcam cam de sus cu ele, să nu mă împiedic în vîrfurile pline cu lînă.

În vale, a trebuit să-mi găsesc un alt echilibru, cu alți oameni și cu supărarea mare pe care propria mea mamă mi-o sădise în suflet. Prima noapte n-a fost deloc ușoară. A doua nici n-am simțit că a venit, că am avut multe de învățat. De exemplu, am învățat să-mi țin echilibrul pe tăblia patului, acolo unde mă urca Dădica să recit poeziile pe care mi le picura cu generozitate în creier. Doamne, ce fericită eram pe-atunci! Făceam versurile mici-mici, pe măsura mea, reduceam cuvintele la cîte-o silabă și nu-mi mai încăpeam în piele cînd îi vedeam pe toți ținîndu-se de burtă de rîs. Casa noastră devenise loc de pelerinaj pentru toți vecinii. Așa am învățat că oamenii sunt mai fericiți împreună, decît separat.

Minunea n-a ținut decît pînă cînd am căzut și mi-am rupt mîna. Atunci mi-am pierdut prima dată echilibrul și-am constatat că e nasol să-l pierzi odată ce l-ai cîștigat. A durut și-a început să-mi fie frică de înălțimi și de spații înguste. Și de palma cea grea a dădicăi. Uf, ce se lipea!

Odată pierdut, echilibrul se recapătă greu, parcă nu mai vrea să vină așa ușor înapoi. Se comportă ca un copil bătut, se ferește de tine.

Am cunoscut și oameni care n-au avut niciodată echilibru. Aveam o verișoară care n-a apucat niciodată să ridice capul, a trăit întinsă la orizontală toți anii pe care i-a trăit. A avut noroc, că nici n-a crescut mai mare ca un copil de doi ani, deși a apucat să împlinească 10. Doar ochii i se roteau în orbite și limba-n gura deschisă din care se ițeau patru dinți lați, galbeni, ieșiți asimetric. Cu ei rîdea la mine de cîte ori apăream în raza ei vizuală. Atunci, printr-o ciudată nevoie de echilibru, maică-sa începea să plîngă. Era convinsă că fiica ei, unica și iubita ei fiică înțelege tot, știe tot și mă iubește pe mine mai mult ca pe oricine. Avea convingerea asta, deși copila nu vorbea și nu dădea absolut niciun semn că ar auzi sau vedea altceva decît pe mine cînd mă apropiam de ea, iar eu mă simțeam stingheră și-un pic speriată.

În ciuda nevoii de simetrie pe care începusem s-o simt acut de la o vîrstă destul de fragedă, am fost tot timpul cam dezlînată și stingheră, pentru că-mi dădeam seama că-s dezlînată. Încă de la grădiniță, un ciorap stătea ridicat frumos pînă la genunchi, celălalt se lăsat totdeauna pe vine, pînă la gleznă și eram obligată să mă aplec întruna să-l ridic pe rebel. Atunci, uniforma prea scurtă se ridica și mi se vedeau, rușinos, chiloțeii. Toate se echilibrau firesc.

Cînd am mai crescut, plîngeam pe lîngă tataie să mă ia cu el la grădină. Eram fascinată de cumpăna gropanului din care scotea apă să ude grădina. Nu înțelegeam mecanismul care-o făcea să aplece capul cît se umplea ciutura cu apă, ca apoi să se ridice brusc capul și să scoată apa din fundul întunecat al pămîntului. Nu știam ce-o ține în echilibru.

Peste vreo doi ani plîngeam pe lîngă mamaie să mă ia cu ea la tîrg, cînd mergea sîmbăta cu răsaduri. Mamaie nu lua niciodată rata. Punea cobilița pe spinare și bătea cu piciorul 7 km dus și încă 7 întors, de acasă pînă la tîrg și înapoi. Eu oboseam și simțeam că-mi pierd echilibrul, echilibrul ei era în siguranță, ținut de două coșuri pe o cobiliță.

Mai tîrziu am văzut femeile din satul soțului meu cît de mîndre-și purtau povara pe creștet, amortizată doar de un oblanic subțire răsucit din oarece ștergar mai lung. Mă uitam la ele cum urcă mîndre pe coastă cu spatele drept, privirea înainte și găleata plină pe cap și nu scăpa nici măcar un strop din găleată. Echilibru perfect.

Echilibrul meu a fost mai degrabă precar. Am alunecat odată pe gheață și era să rămîn paralizată. Am cunoscut atunci mulți oameni dornici să mă ajute, mai ales cu înjurături și otravă. N-am știut, m-am dezechilibrat, am căzut, m-am ridicat pe garduri, pe pereți, m-am sprijinit de oarece, să nu mă clatin.

Îmi dau seama în timp ce vă plictisesc cu istorii fără importanță, că, de fapt, eu n-am știut niciodată ce înseamnă să ai echilibru. N-am fost nicicînd echilibrată, tot timpul am iubit prea mult, am muncit prea mult, m-am stresat prea mult, am plîns prea mult, m-a durut prea mult. Am înclinat balanța cînd de un taler, cînd de celălalt și m-am trezit tot prea tîrziu de n-am mai apucat să pun în celălalt taler doar cît să conteze. Poate de aceea am căzut de-atîtea ori.

Timpul a trecut pe nesimțite și cînd nu credeam că va mai fi ceva care să mă învie, a venit anul în care totul în viața mea s-a năruit. Am rămas singură printre dărîmături și-un timp mi-a fost teamă și să respir, să nu distrug definitiv echilibrul precar pe care încercam să-l păstrez. La un moment dat am închis ochii și-am oftat. Nu mai puteam vedea nicio rază de lumină și genunchii nu mă mai țineau. Exact cînd credeam că am să mă prăbușesc, un om mi-a luat obrajii-n palmele lui mari și m-a sărutat cu patimă pe gură. Habar n-aveam că există un sărut care să răscolească viața-n mine, care să mă ridice și să mă readucă cu picioarele pe pămînt, în cel mai minunat echilibru ce se poate închipui. A fost un timp cînd un sărut mi-a salvat viața.

Cam atît despre echilibru. Eu recunosc, n-am fost niciodată o ființă echilibrată.