Eram prin clasa a 4-a sau a 5-a, adică pe la sfîrșitul anilor 70, cînd, așa cum a concluzionat instanța în recenta sentință dată în cazul Gheorghe Ursu, securitatea nu mai hărțuia oamenii. E adevărat, securitatea nu se mai cobora la astfel de manifestări, erau alții puși s-o facă și acești alții dădeau dovadă de prea mult exces de zel.

Tata a fost un om care n-a ascultat pe nimeni și căruia nu i-a fost frică de nimeni, cel puțin de cînd îl cunosc eu. Firea lui dură și veșnic pusă pe fapte mari, e urmare a copilăriei plină e lipsuri și pierderi pe care moartea, războiul și anii de început ai comunismului și-a pus amprenta.  Era coleric (mai este, încă) și veșnic dispus să pună la punct pe cineva. De la firea lui dificilă i s-a tras cînd a intrat în colimatorul milițianului din sat.

Probabil îi spusese la un chef că este prost, sau cine știe ce discuție contradictorie or fi avut. E doar o presupunere de-a mea, că tata și-a schimbat povestea de-a lungul timpului, pe măsură ce amintirile se distorsionau. Cert este că organul l-a luat la ochi și tatei atît i-a fost. Într-o după amiază, cînd s-a întors de la serviciu un pic abțiguit, că trecuse razant pe la o masa în cîrciumă, atît cît să bea o bere cu un coleg de serviciu, a primit invitație ca dimineață la ora 5,30 să se prezinte la postul de niliție cu buletinul. Pe invitație nu mai scria nimic altceva, doar să fie acolo la o oră atît de matinală, cu buletinul în dinți. Mama, ca de obicei în momentele critice, a izbucnit în plîns. Tata s-a întunecat și-a înjurat scurt printre dinți. Și-a dat seama că invitația e legată de conflictul pe care l-a avut cu șeful de post în urmă cu cîteva zile. ”Dă-I dracu, Viorico”, i-a zis mamei. ”De ce plîngi tu acum? Mă duc și gata, ce-o să-mi facă? Îmi ia boii de la bicicletă. Eu sunt curat ca lacrima, femeie, nu te mai boci atît. Hai să ne așezăm la masă că acum încep să bocească și mucoșii ăștia și n-am chef de muci în farfurie cît timp mănînc.”

Avea mare încredere în el. Știa că nu făcuse absolut nimic greșit, doar îi spusese prostului ăluia cu capul mare să stea în banca lui, să nu se mai ia de oameni nevinovați pe stradă. Pentru asta nimeni n-avea ce să-i facă, tot satul știa că idiotul stă pe capul cîte unui amărît pînă ajungea în pragul nebuniei, săracul. Îi plăcea să bage spaima-n oameni, teama pe care o simțea venind din partea celorlalți îi dădea sentimentul de putere de care părea că e dependent. Bine, dacă era unul mai nebun de la care risca să-și ia bătaie, organul devenea mielușel, dar asta nu-i o noutate pentru sindromul de care suferă șefuleții tuturor timpurilor.

A doua zi de dimineață tata s-a trezit cu noaptea-n cap, s-a bărbierit, s-a spălat, a încălecat bicicleta și-a plecat către postul de poliție, că nu se făcea să fac organul să aștepte și, oricum, la ora 7 fără un sfert trebuia să fie la atelier – începuse culesul porumbului și el avea treabă cîtă încape cu sistemul hidraulic al combinelor care se tot defecta.

A plecat tata și nu s-a mai întors în ziua aceea. L-am așteptat cu toții pînă noaptea tîrziu. Nu s-a mai întors nici a doua zi. Mamei nu i se uscau ochii iar noi umblam prin curte pe vîrfuri, să nu ne auzim. De-am fi putut ne-am fi făcut și invizibili, nimeni să nu ne vadă. Nimeni nu ne spunea nimic, nu știam de ce plînge mama, știam doar că nu l-am mai văzut pe tata de cîteva zile, știam că nu e plecat în delegație și absența asta neașteptate ne băga în sperieți. Nu îndrăzneam nici să întrebăm ceva, aveam o teamă superstițioasă că dacă întreb ceva, totul se va nărui în jurul meu și tata nu se va mai întoarce niciodată. Așa că tăceam și eu, tăcea și frate-meu, tăcea mama iar vecinii se purtau de parcă nu s-ar fi întîmplat absolut nimic și doar ce se salutaseră cu tata acum două minute. Nimeni nu ne-a întrebat cum ne simțim, ce simțim și, mai ales, de ce ne temeam. Nimănui nu i-a păsat de spaima ce-și făcea culcuș în piepturile noastre mici. Era un ceva despre care nu se vorbea nici măcar între patru pereți, în pat cu nevasta, dar de față cu niște copii.

A treia zi a venit bunicu-meu și, după ce-a înjurat de cîteva ori printre dinți, a încercat s-o consoleze și s-o întărească pe mama. Cineva trebuia să aibă grijă și de noi, nu puteam rămîne fără ambii părinți.

A treia zi de dimineață, după ce mama plecase deja la muncă, m-am trezit cu șeful de post peste mine în curte. Tocmai îmi îmbrăcasem uniforma să plec la școală. Frate-meu o tulise deja, eram singură cuc. Acum îmi dau seama că eram în clasa a 4-a, că mai aveam, încă, uniforma pestriță cu șorțuleț. Din clasa a V-a am avut sarafan negru. Cum spuneam, tocmai îmbrăcasem uniforma, aveam ștrampi albi și cordeluță albă pusă corespunzător peste urechi, părul mi-l prinsesem în două codițe deasupra urechilor și mă pregăteam să dau întîi ceva de mîncare la cîinii din curte, înainte să ies pe poartă. Atunci milițianul, însoțit de un oarecare din sat, a trîntit poarta de gard și-a intrat cu bicicleta tatei de coarne.

-Cunoști bicicleta asta?

-Da, e-a tatei, am răspuns cu inima-n gît. Tare-mi sărea repede inima din piept pe timpul acela. Sărea ca nebuna, deși încă luam medicamente de mai bine de un an, de cînd fusesem în spital.

– Spune adevărul, futu-ți anafura mă-tii, că te bag în pămînt!

– Spun adevărul, e bicicleta tatei. O cunosc bine.

– Minți! Sunteți un neam de hoți și mincinoși, vă cunosc eu. Bicicleta e furată.

– Poate ca altcineva s-o fi furat de la tata, dar eu spun că tata nu fură niciodată și asta e bicicleta lui.

– Aha, răspunzi! Mă sfidezi, rahat cu ochi ce ești. Lasă că vin eu la școală și-o să te fac de rîs în fața întregii clase. O să afle toată școala că sunteți un neam de hoți ordinari și-o să-i spun învățătoarei să-ți scadă nota la purtare. Repetentă să te lase, mincinoasa dracului ce ești.

– Nu sunt mincinoasă, am mai apucat să șoptesc de sub lacul de lacrimi care risca să-mi înece plămînii. Mă străduiam să nu plîng și abia-abia reușeam. Ceea ce mi se întîmpla era un coșmar care nu-și anunțase venirea. Voiam să mă trezesc, să nu mai văd milițianul care urla la mine și mă înjura de mamă și de neam în timp ce răsturna lucruri prin casă și prin curte, însoțitorul care rînjea strîmb, și mă privea cu ochi măriți în care simțeam că mă arde disprețul.

Parcă rîdea de mine și soarele care răsărise de după plopi și începuse în încălzească dimineața răcoroasă de toamnă. Eram singură în fața nebuniei violente a unui strain care mă ura fără să mă cunoască. Am înțepenit în mijlocul curții cu mîinile atîrnînd pe lîngă mine. Supărat că nu a găsit nimic, milițianul înnebunise, parcă. Scotea sculele tatei de prin lăzi, aruncase ciocanul înspre mine convins că va găsi ceva care să-l incrimineze și să-l condamne pe tata la ani grei de închisoare. Am închis ochii și-am așteptat lovitura care simțeam că se apropie. Nu m-a lovit. Pe drum trecea un om. Nu știu cine era, știu că s-a oprit în dreptul nostru și-a privit în curte, peste gard. Îi simțeam căldura corpului deși îmi dau seama că este o aiureală, între mine și gard erau mai mult de 3 m și, fizic, n-aveam cum să simt așa ceva în aerul rece al dimineții, totuși, senzația de căldură ce venea dinptre el era palpabilă. Îi auzeam respirația, deși nu am ridicat ochii să-l privesc. Mi-era teamă și de umbra mea.  Acela a fost momentul în care milițianul s-a scuturat și-a luat însoțitorul și-a plecat așa cum venise, fără să uite să mă avertizeze că se va întoarce și că mă va termina el. Habar n-aveam ce înseamnă acest terminat, dar părea ceva extrem de neplăcut, îngrozitor.

Acum îmi aduc aminte că nu i-a zis nimic omului care se oprise să privească peste gard și nici acesta n-a scos un sunet, doar a scuipat în urma lui (sau poate doar am visat asta, nu mai sunt sigură), atunci nici n-am respirat, doar îi număram pașii care se îndepărtau și mă rugam să nu se întoarcă.
Am rămas nemișcată în mijlocul curții pînă am fost sigură că mă pot mișca. Îmi tremurau mîinile, genunchii îmi erau moi. M-am așezat pe-un scaun și-am stat acolo un timp, oricum pierdusem prima oră. Acum mi-era frică și de bătaia cu rigla la palmă pe care învățătoarea ar fi fost obligată să mi-o administreze pentru că întîrziasem atît de mult.

Într-un final am plecat, deși mă simțeam foarte rău. Îmi venea să vomit de frică. Mă temeam că nebunul a ajuns înaintea mea și mă aștepta la școală, mă temeam de învățătoare, de director, de umbra mea. Mi-era rușine de copii, de oamenii întîlniți pe drum, mi se părea că toată lumea știe ce mi s-a întîmplat și musai să mă arate cu degetul și să mă pună la colțul rușinii. Cînd am ajuns la școală m-a bufnit un plîns cu sughițuri. Am bătut ușor la ușă, învățătoarea a deschisde parcă ar fi știut că eu sunt și abia mă aștepta. M-a mîngîiat scurt pe creștet și m-a împins în bancă. Un cuvînt nu mi-a zis, și-a continuat lecția fără să mă privească direct. În bancă m-am liniștit cît de cît și toată ora m-am pregătit pentru explicațiile pe care ar fi trebuit să le dau colegilor, numai că a venit și pauza și nimeni nu m-a întrebat ce s-a întîmplat. Am ieșit afară, ne-am jucat, am alergat, am rîs și-am uitat de problemele grele care mă așteptau acasă. Azi îi mulțumesc învățătoarei mele pentru tactul de care a dat dovadă și pentru felul în care a știut să-i facă pe colegi să nu mă sperie mai tare. Nici atunci, nici altă data, nu m-a descusut să afle amănunte. I-a fost suficient ce știa deja din alte surse, deși eu m-am mințit mult timp sperînd că nimeni n-a aflat că un om mare m-a făcut putoare și hoață și mi-a promis că o să se întoarcă să mă distrugă.

Tata n-a venit nici în seara aceea. Mama a ajuns acasă înaintea mea și-a făcut ordine. Bănuia ceva, iar eu i-am confirmat bănuielile. S-a întunecat. Mi-a zis că dacă mai vine nemernicul acela la poartă să-l scuip. Nu l-am scuipat, deși dădea tîrcoale zilnic. Mă prefăceam că nu-l văd. O singură data a mai intrat în curte, dar era mama acasă și aproape că l-a dat afară în șuturi.

Au urmat zile întregi fără nicio veste de la tata. Mama a mers la Craiova să încerce să dea de el și s-a întors așa cum s-a dus, fără nicio veste, deși fratele ei avea destule relații prin care să afle ce i s-a întîmplat. Nimeni nu spunea nimic, tata nu mai era, parcă-l înghițise pămîntul. Pe la sfîrșitul lui noiembrie a venit taicu într-o duminică și-a stat cu noi la masă. A discutat cu mama și-au hotărît să taie porcul pe care-l țineam pentru crăciun, taicu să-l bage într-o sacoșă și să plece cu el la Craiova, poate așa reușea să afle ceva. Avea acolo un maior de securitate care ținea foarte mult la tata, chiar vrusese să-l adopte cînd era mic și singur în spital, cu glezna făcută praf sub copita unui bou. Taicu n-a vrut să-l dea, dar omul a rămas pe-aproape, să-l ajute, dacă e acceptat. Venise timpul pentru ajutorul promis. A doua zi dimineață, luni, a umplut două sacoșe de vinil cu toată carnea porcului și-a urcat în rată. S-a întors pe întuneric, cu sacoșele goale și a ridicat din umeri. ”Taicule, eu am făcut ce-am putut, am vorbit cu cine am putut, am întrebat peste tot. Se pare că ce-a făcut fiu-meu e foarte grav și-așteaptă la izolare să se decidă ce să facă cu el. Nu l-am putut vedea, nici omul ăsta, cît e el de mare, nu a reușit să intre să vorbească cu el, sau să-l vadă măcar. A rămas că ne anunță dacă se schimbă ceva. De-acum, doar Dumnezeu mai știe ce-o fi”.

Zilele-au trecut pe rind la fel de plate și fără gust. Mergeam la școală, ne întorceam acasă, ne făceam temele și încercam să n-o supărăm pe mama. Era greu, că mama era supărată tot timpul. Mă trezeam uneori noaptea și o auzeam plîngînd în întuneric. N-aveam cu ce s-o ajut, doar ședeam și eu pe întuneric, cu ochii la petecul de cer ce se zărea dincolo de fereastră. Dacă era senin, priveam luna, dacă era nor mă uitam așa, la întuneric și-mi închipuiam că dimineață cînd se va face lumina, toată supărarea o să dispară. Era posibil, nu? Totdeauna am crezut că dacă îmi doresc tare ceva, acel ceva se va împlini. Și totuși, diminețile erau toate la fel: reci, cenușii și plînse.

Într-o noapte a venit iarna. Ne-am trezit de dimineață și totul în jur era alb. De tata tot nu știam nimic, încă, dar prima zăpadă parcă a spălat pentru o dimineață toată tristețea.

În perioada asta a venit un electrician și ne-a făcut instalația electrică în casă. Pînă atunci stătusem la lampă. De habar n-am unde, mama a plătit suplimentar și-a băgat curent în toată casa, și în camerele ”bune”, unde initial nu existase în proiect și luxul acesta. Aveam acum cîte un bec choir care atîrna de două fire din tavan și eu cu frate-meu eram fascinați de ele. Abia așteptam să se întunece să aprindem becul în tavan. Nu ne mai făceam lecțiile la lampă, în bucătărie, aprindeam becul și, de multe ori uitam de lecții și priveam în lumina lui galbenă pînă ne oboseau ochii. Viața intra ușor-ușor pe un făgaș normal, chiar și fără tata. Oricît a încercat mama să ia legătura cu el, nu a reușit. Era o resemnare calmă în casă, amplificată de albul liniștit de-afară.

Cu vreo săptămînă înainte de Crăciun, într-o duminică la prînz ne-am trezit cu tata la ușă. Habar n-aveam că vine, că-i liber, că trăiește. Era slab tare, nebărbierit, îmbătrînit și trist. Era îmbrăcat cu geaca subțire în care please îmbrăcat în dimineața aceea răcoroasă de toamnă. Frigul îi asprise pielea și-l învinețise. Cînd a deschis ușa i-au plecat lacrimile pe obraz. Mama a pus mîna la gură și i-a luat cîteva secunde pînă să-și dea seama că-l vede cu adevărat și să-i sară în brațe. Am sărit și noi să-l îmbrățișăm care pe unde-am putut. Pentru prima și ultima data în viața lui, tata m-a ridicat în brațe iar eu, de bucurie, l-am dus să-i arăt că avem bec și-n camera bună. N-am știut să gestionez momentul acela de fericire pură, după ce mă resemnasem cu absența lui. Plîngeam, rîdeam și-i arătam becul atîrnat în tavan fără să pot articula un cuvînt.

Iarna aceea a fost cea mai grea din viața mea de copil. Lemne nu aveam, porcul care trebuia să ne asigure hrana pe toată iarna mersese plocon pe la securiști, toate erau pe sponci. De Crăciun am avut sarmale făcute din carne de căpătat. Totuși, nu ne-a păsat, tata era acasă. A stat închis două luni și ceva în beciul securității, doar din vina de-a se fi luat în gură cu un milițian. În serile lungi de iarnă ne-a povestit cum duba îl aștepta deja la poarta postului de miliție, iar cînd s-a apropiat i s-au pus cătușele și-a fost urcat direct în dubă, fără nicio explicație. Veniseră pregătiți să-l ridice, ca pe un infractor. L-au chemat atît de devreme ca toată operațiunea să se producă pe întuneric, înainte de a se trezi satul. Cînd a întrebat ce se întîmplă, unul dintre cei care l-au ridicat i-a mutat falca cu-n pat de armă. Ce i s-a întîmplat în beciul ăla, nu a povestit niciodată de față cu noi. Ne-a povestit despre colegii de celulă, despre anchetele lor, despre bătăi, frică, nevinovăție și acuzații halucinante. Despre nebunie ne-a zis, despre faptul a rezistat cu gîndul că noi îl așteptăm acasă și avem nevoie de el. Doar asta l-a ajutat să supraviețuiască și să rămînă cu mintea întreagă.

După ani buni am aflat că maiorul la care apelase taicul făcuse un adevărat slalom printre ofițeri, hîrțoage și abuzase de toată influența de care dispunea ca să-l scoată pe tata de acolo. Nu era arestat oficial, nu exista în nicio evidență, nu avea niciun cap de acuzare, era doar un element ostil care nu merita să vadă lumina zilei. I se pregătea un dosar de furt care să-l trimită după gratii pentru mulți ani, dar, din lipsă de probe, s-a tot întîrziat punerea lui sub acuzare. Niciun om din sat n-a vrut să scrie că tata e hoț, doar nemernicul cu care milițianul venise peste mine și care semnase plîngerea în care afirma că tata i-a furat o bicicletă. Cred că norocul nostru a fost că atunci cînd au venit, am fost acasă și n-au îndrăznit să plasese în curtea noastră bicicleta pe care idiotul a ținut-o de coarne tot timpul. Sau poate că i-a fost milă de mine, o fi avînd și el copii acasă.