Zilele mele se nasc albastre.
În fiecare dimineață
iau soarele de mînuță
și-l poartă sus, în crucea cerului.
Seara, întind mîinile
și se aruncă pe rînd în neant
după ce au dus soarele răstignit
la culcare.
Zilele mele cu ochi verzi
se sinucid și sîngerează de moarte
în fiecare seară la apus
deseori agonia lor se-ntinde
pînă dimineață,
în zorii următoarei zile,
e o predare oficială de ștafetă
parafată pe insomnia mea
albă ca o coală de hîrtie
pe care nu reușesc să scriu nimic
demn de păstrat.
Zilele mele plăpînde
se-agață cu ochii de cer
în fiecare dimineață și sfîrșesc
zdrobite de cotidian
în fiecare noapte.
Pînă acum n-a supraviețuit niciuna.

Mamaie a fost singura persoană din familia noastră care s-a întors din morți. Nu știu cum s-o întîmpla treaba asta la alte familii, la mine a fost așa cum vă spun.

Într-un sfîrșit de toamnă, pe vremea cît era (încă) în putere, mamaie s-a urcat în pod să ia oarece legume de gătit. Cînd să coboare cu șorțul plin, a împins scara cu piciorul și-a căzut și ea grămadă peste scară. Cum s-a lovit nu pot să spun, știu doar că au dus-o disperați la spital la Bechet, unde, în scurt timp, a intrat într-o stare comatoasă din care, cu toată bunăvoința, doctorul Bulacu n-a reușit s-o scoată.

Mama s-a mutat cu ea în spital pentru o săptămînă, după care doctorul i-a zis, descurajat „ia-o acasă, Viorica, dragă. Ia-o, că eu nu mai știu ce să-i fac și e păcat să moară pe patul spitalului, de parcă ar fi a nimănui”.

Mama mai că a înnebunit de durere. E greu să-ți pierzi mama la orice vîrstă, dar cînd ești tînăr și-ai vrea s-o mai ai mult timp prin preajmă, să te poată ajuta. Am plîns cu ea, deși eram doar un copil care nu prea înțelegea cum stă treaba cu viața și moartea. Aproape că nici acum nu-s prea edificată, recunosc. Singurul lucru pe care nu l-am putut învăța în viața asta e cum să accepți că oamenii mor și nu-i mai vezi niciodată. Pentru mine, durerea dorului nu se stinge niciodată.

După ce-a plîns, mama l-a chemat pe nea Florea, nea Florea pe nea Costinel și au scos-o din spital. Au luat-o și-au dus-o acasă, să moară în patul ei. L-au chemat pe popa de i-a citit de iertare și-a grijit-o, i-au aprins o lumînare și-au păzit-o ca pe un muribund. Apoi au mai aprins o lumînare și încă una și tot așa, pînă și-au dat seama că mamaie nici nu vrea să plece de tot, nici nu vrea să se întoarcă.

Atunci au început să stea cu rîndul, s-o păzească, să nu i se strecoare sufletul afară, pe furiș. Au venit rudele, au venit vecinii, căsuța mică cu vatră și ceaun afumat prins în lanțuri deasupra ei în prima cameră a devenit neîncăpătoare, mai ales ca vremea apucase să se strice și lumea nu prea avea ce face pe-acasă. Lîngă mamaie era cald, mai un pahar de vin, mai niște boabe fierte, mai o poveste, trecea timpul altfel.

O lună încheiată a ascultat mamaie poveștile lumii fără să dea niciun semn.

După o lună, ceva sau cineva anume, a chemat-o înapoi. O fi fost o rugăciune, o fi fost un oftat de-al lui tataie, habar n-am să vă zic. Știu doar că a respirat adînc, a deschis ochii și-a zis „uite că venii și eu, Lisandre.”

Tataie și-a împreunat privirea cu a ei și-a răspuns liniștit și cuminte, cum îi era felul. „Bine că veniși, Ioană. Bine că mai veniși, că nu te mai așteptam.” Apoi a ieșit afară că i se tulburase apa ochilor și nu se făcea să-l vadă lumea și să-l creadă slab.

Lumea, ca lumea, își spusese ofurile de față cu ea, care oricum nu mișca nici ochii, doar deschidea gura puțin, cît i se picura apă, să nu i se usuce sufletul. Presupun că mamaie era o bună ascultătoare pe atunci.

Cînd s-a întors, s-a uitat în jur la fiecare, a oftat și-a cerut apă. A băut mult din apa sălcie proaspăt scoasă din fîntînă, pînă s-a săturat. Pesemne tare secetă era acolo unde fusese.

După ce s-a întors, ceva n-a mai fost la fel. Dumnezeu a trimis-o înapoi, i-a lăsat ochii să vadă și mintea să-și aducă aminte, numai numele noastre le-a amestecat, să nu ne mai recunoască pe niciunul după ele. Le știa, dar nu le nimerea, doar tataie i-a rămas Lisandru, stabil ca un unic stîlp de susținere în lumea asta cu dor. Toți ceilalți eram Săndica, Marian, Florea, Viorica, Costinel, Luci, doar că niciodată noi, pe numele nostru. Cînd nu-și aducea aminte cum ne numim, ne întreba „ai mă, muică, cum te cheamă pe tine? Că te cunosc, știu al cui ești”.

Știa tot, numai numele i se pierduseră în negura uitării, sau poate că le lăsase culcate la loc cu verdeață și soare, pe unde-așteptase să se decidă ce face.

Ani au trecut mulți de la întîmplarea asta și mamaia n-a povestit niciodată ce-a văzut, ce-a simțit, cum era în lumea fără dor. Doar cînd și cînd își amintea de cîte o poveste depănată în serile de priveghi și ne trezeam cu ea că-ntreabă din senin ce s-a mai întîmplat cu cutare, sau cutare. ” ăla, mă, ăla de-a povestit femeia aia de el într-o seară „. Erau ăla, aia, ăia, fără nume, biete umbre trecătoare pe guguloiul ăsta de pămînt.

De murit cu adevărat, a murit la un an după ce tataie a lăsat tot și-a plecat definitiv, acolo, în tărîmul acela îndepărtat. Abia atunci ochii ei și-au stins seninul iar ea s-a făcut mică-micuță cît o copilă de zece ani și s-a dus cu voie să-și reîntîlnească omul pentru care se mai întorsese odată din morți.

Iartă-mă, îngere, că nu te-am lăsat să zbori,

că mi-am pierdut aripile mult prea devreme

în timp ce întideam ancore

de la om la om,

de la copac la copac,

de pe pămînt la firul ierbii.

Iartă-mă, îngere, că ți-am făcut casa într-o lacrimă

și n-am lăsat să ajungă la tine

nici o bucurie, cît de mică,

cît de prăpădită, cît de înflorită

nicio frunză verde, nici un rîs de copil

nici o privire de cățel

fără să-ți dau cu ea și pastila amară a durerii.

Iartă-mă, îngere, că n-am știut să rîd decît cu teamă

Convinsă fiind că după rîs

vine totdeauna amarnic plîns.

Iartă-mă, îngere, că n-am putut înfige ancoră

în inimă de om

că inima mea n-a știut să bată

decît sfios și tăcut, să nu tulbure

ordinea lumii cu prezența ei obraznică

Iartă-mă, îngere, că n-am știut,

că n-am îndrăznit,

că n-am putut

și te-am ținut legat de pămînt

să mă acoperi prea des cu zdreanța aripilor tale ciuntite.

Înger, îngerașul meu,

ce mi te-a dat Dumnezeu.

Prima dată l-am zărit

într-o seară tîrzie de iarnă

lîngă poarta închisă a unei biserici strălucitoare

ca o bomboană fondantă învelită în staniol auriu.

Ningea ca-n poveștile lui Andersen,

zăpada îmi intrase în cizme și, în tramvai,

picioarele murate abureau lîngă țeava fierbinte de sub geam.

Era întins pe trotuar sub o haină groasă cu lîna roasă de timp

pe care dormea ghemuit un cerșetor.

Fulgii îi cădeau pe umeri și clădeau cupole albe,

farurile mașinilor le poleiau

și grămăjoarele de zăpadă începeau să arate

a cupole aurite de biserică crescute din umerii lui

ca pe o biserică cu toate ușile larg deschise

și toate luminile aprinse.

Pe brațele răstignite se ghemuiseră doi cîini,

cîinii nimănui.

Huliți, bătuți și goniți de oameni

ocroteau cu trupurile lor costelive

un cerșetor și pe Iisus răstignit pe

un trotuar înghețat în fața unei biserici închise.

L-am tot întîlnit apoi,

e pretutindeni în orașul cu lumini, mașini și oameni.

Ieri dormea pe o bancă,

avea sub cap toată avuția adunată într-o sacoșă soioasă.

Aseară l-am recunoscut cînd, la ceas tîrziu în noapte,

îmi tîram pașii obosiţi către casă.

”Ce faci, măi, amărîtule”, i-am zis

și-am regretat că în sacoșa mea odihnea doar un carnet pătat cu litere.

Mi-a mirosit mîna stîngă, s-a depărtat,

a căutat în gunoiul azvîrlit

de vecini pe geam,

mi-a mirosit mîna dreaptă

și m-a condus pînă la scară.

M-am întors cu mîncare

și m-a privit trist.

Voia doar o mîngîiere

avea niște iubire de oferit și eu,

cu pașii mei grei tîrșiți pe alei,

chiar aveam nevoie .

Promovează postarea

Sunt în Sinaia,

recunosc fiecare copac îngălbenit

de vreme, fiecare frunză căzută

la datorie, sub roțile-ncălzite

ale mașinilor grăbite,

ale turiștilor ce se silesc să se simtă și ei bine,

în sfîrșit,

după ce-au ajuns la destinație

obosiți de drum,

obosiți de muncă,

obosiți de viață,

de trafic,

de copii,

de job.

E toamnă și vremea

e incredibil de caldă,

doar din pădurea de-un verde violent

cîte un copac stingher

își ridică mîndru coroana viu colorată,

ca o lumină aprinsă

pe care călătorii extrem de grăbiți

și nemaipomenit de obosiți

n-au timp s-o vadă printre nervi,

trafic,

înjurături.

Plouă și muntele fumegă pe creste,

trimite semnale albe-n neant

pentru turiștii care n-au timp

să vadă,

prea atenți să ajungă

mai repede la destinație,

să se recreeze și ei, în sfîrșit,

la un grătar încins într-o poiană

din care căprioarele-au fugit

iar urșii caută înnebuniți de mîncare.

Sunt în Sinaia

și iedera s-a făcut sîngerie

pe garduri,

e toamnă sub munții ce fumează tăcuți

ca moșii așezați cuminți

la sfatul veșniciei.

Aerul e tare,

pișcă pielea subțire pe sub hainele moi,

ploaia mi se strecoară erotic

pe sub guler,

simt degetele ei reci

cum mă mîngîie pe gît

și carnea se înfioară.

E toamnă, sunt în Sinaia

și-aș vrea să te aduc,

să probăm împreună frunzele galbene,

să colind cu tine locul ăsta de vis

și toate locurile îmbrăcate în toamnă,

să văd lumea cu tine,

pentru ca lumea e mai frumoasă

văzută prin ochii tăi senini.

Sunt în Sinaia, e toamnă și plouă.

Vine o zi când trebuie să iei din raft toate clipele,

să le așezi frumos una peste alta

apoi să tragi linie să aduni.

O zi cu soare plus una cu ploaie,

o ninsoare ca-n iernile copilăriei

cu un viscol de sfârșit de lume,

o noapte de dragoste minus una de coșmar,

o lacrimă fierbinte pe obraz,

un fulger în privire,

buze moi cu buze fierbinți,

mâini calde plus două palme reci, emoționate.

Le așezi bine, să nu te înșeli

când socotești un întreg și când aduni o virgulă

de care te-ai agățat cîndva pe fugă, să nu cazi.

Sub rezultat pui ce-ai de scăzut:

un vis mort,

un țel abandonat,

o lacrimă amară,

o trădare-două,

lovitura de pumnal pe care ți-a dat-o un om iubit,

o rană proaspătă lângă una veche,

câteva cicatrici,

o plecare definitivă

lângă o plecare neașteptată.

Mai tragi o dată linie și faci un rezumat.

Ce clipă a fost fericită și a rămas o nesfârșită durere,

ce oră s-a scurs pe nesimțite și ai fi vrut să mai stea

și ce minut s-a prelins agale

de-a lăsat pe suflet urma melcului.

Restul acela mic ce rămâne după ce termini

e viața ta.

Știu, poate părea mărunțiș,

dar mărunțișul cu plus face diferența

dintre fericire și o viață trăită în zadar.

La geamul meu crește un paltin. Mult timp n-am știut în ce categorie să-l încadrez și chiar mă enerva cumplit că în fiecare an se umplea de afide care, după ce eclozau, îmi umpleau casa și-mi mîncau plantele de nu puteam scăpa de ele deloc. Cînd m-am mutat aici, abia ajungea pînă pe la etajul 3. Avea crengile rare, subțiri și mă lăsa să văd toată strada printre ele. Mi-aduc aminte că-n prima sîmbătă petrecută aici mi-a arătat două mirese. Era tînără și strada pe atunci, vreo doi ani nu era sîmbătă să nu-și mărite vreun vecin copila și să n-o dea cu lăutari de-acasă. Era o stradă tare veselă și vie. Vecinii se strigau unul pe celălalt de la geam, uneori, cîte unul mai chefliu punea manele la maxim, de se auzea pînă la secția de poliție și-i făcea pe polițiști să urce în mașină să vină să asculte și ei mai de-aproape. Nu erau prea iubiți polițiștii, cînd veneau ei se spărgea cheful aproape instantaneu. Pînă mai anul trecut era și-un grup de tinere care făceau niște chefuri uriașe, cînta muzica și se spărgeau pahare două zile și două nopți în șir. Ce chiote dădeau fetele alea, ce înjurături știau și cît puteau să mai rîdă, habar n-aveți.

La un moment dat, un polițist sub acoperire a pus mîna pe-un distrubuitor de zăpadă. Mamă, ce scandal a fost, cum urla vînzătorul țintuit în cătușe trîntit cu fața pe capota mașinii, ce se mai agita și cum cerea ajutor, a fost de-a dreptul sfîșietor. Și mai tragic a fost că nimeni nu i-a sărit în ajutor, s-a așternut atunci o liniște, de nici frunza nu mai tremura.

Cu timpul, parcă viața s-a mai domolit pe strada mea. Paltinul meu a fost martorul tăcut al trecerii tuturor. Cînd a murit femeia grasă de la scara vecină, de care tuturor le era teamă, că-și scotea scaunul în dreptul intrării și se certa cu toată lumea, copacul fost martorul durerii familiei și bucuriei vecinilor. Cînd a murit tînărul din vecini, l-a petrecut pînă nu s-au mai văzut mașinile, cînd a murit, pe neașteptate, femeia care locuia în blocul din față, a plîns cu mine de durerea bărbatului ei uitat singur în mijlocul străzii, după ce, într-un final, toată lumea a găsit un mijloc de transport cu care să plece, după ce-au așteptat aproape o oră cu moarta în drum și preotul rezemat de gărduțul acoperit cu o tufă uriașă de mîna maicii domnului. Pînă și pe el l-a durut suferința bietului om pe care sărăcia îl ținea în drum chiar și cînd i-a murit singura persoană cu care se înțelegea.

Cînd a murit bețivul scării, în primăvară, copacul a tresărit. L-a simțit cînd a căzut și s-a lovit cu capul de perete, dar nu l-a putut ajuta cu nimic. L-a păzit toată noaptea și l-a simțit cum agonizează pînă la ziua, cînd s-a prins cineva și-a chemat, prea tîrziu, salvarea. Mulți au plecat și mulți alții au venit în bloc de cînd ne cunoaștem, eu și paltinul de sub fereastră. El i-a petrecut tăcut și statornic pe toți, buni și răi, tineri, bătrîni sau doar oameni cărora li s-a terminat timpul pe-aici.

Pe toate mi le-a arătat și la toate a fost martor și, cu timpul, am prins rădăcini unul în altul. Îl priveam cum începe să-și piardă frunza de pe la începutul lui august și aproape că-mi părea rău de el. Habar n-am de ce, totdeauna m-a temut să o să se usuce din cauza secetei și căldurii excesive din București. Cu toată teama mea, el a crescut și și-a întins crengile ca pe niște brațe uriașe, peste toat strada. Mai are puțin și-ajunge la fereastra mea, sper ca anul viitor să-i pot prinde vîrful cu mîna. E atît de mare, încăt văd strada doar în stînga, pînă la colțul blocului și-n dreapta, abia către gardul grădiniței. E o minune de copac cu frunziș des și verde, ce nu se lasă doborît nici de ploi, nici de vînturile ce-mi zguduie casa cu totul, uneori. De-un timp, cînd privesc pe geam, am senzația că trăiesc într-o căsuță deasupra pădurii. Cînd furtuna ne dă tîrcoale, copacul meu își agită crengile rotund, ca și cum și-ar șopti o rugăciune, apoi le apleacă pe rînd, le frămîntă, își face frunzele să șoptească, vuiește și-și revne cu fruntea sus, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Mi-e drag, atît de drag, încît nu mi-aș mai închipui viața în casa asta fără el.

Pe mine să mă întrebați de moarte, dragii mei, că eu m-am născut murind și nu știu pe nimeni care să fi venit pe lume asta trecînd prin moartea lui. Nu doar c-o cunosc, pot spune că mi-a devenit apropiată în timp, chiar dacă la început a fost doar călăul pus să-mi împlinească sentința.

Eu trăiam, de fapt, bine de tot în dimensiunea în care eram, eram fericit, eram împlinit, știam să-mi fac toate plăcerile și nimeni nu avea voie să-mi reproșeze ceva. Eram un golan al vremurilor planetei mele, de aceea m-au și condamnat la viață cînd s-au săturat de revoltele mele. M-au închis într-o celulă strîmtă și întunecată din care auzeam uneori niște certuri înfiorătoare, iar alteori doar o șoaptă cît un oftat. Pe măsură ce trecea timpul, călăul strîmta celula, pînă cînd a ajuns să mă îmbrace ca o piele. Atunci s-a împlinit termenul la care urma să fiu executat. Odată am adormit și m-am trezit cu genunchii la gură într-un sac atît de strîmt, încît simțeam cum îmi taie pielea și știam că voi sîngera acolo pînă la moarte, dacă nu mor sufocat înainte. Atunci mi s-a arătat prima dată moartea. Știu că vouă vi se poate părea plictisitor dacă vă spun că și pe planeta mea tot moartea este călăul, dar n-am ce să vă fac, veți simți singuri pe pielea voastră, cînd vă va veni timpul.

M-a luat de mînă și m-a dus într-o lume necunoscută, cu oameni necunoscuți, unde urlau cîinii în prin curți. Știam că-s cîini, deși în lumea mea nu văzusem niciodată specia asta. Mi-au plăcut, era fascinant să-i privesc cum ridică boturile și dau drumul zgomotului aceluia prelung ce se numește urlet și pe care oamenii îl găsesc înfiorător. Un gînd rapid a trecut de la ea la mine. ”Trebuie să te las aici, sentința ta trebuie împlinită azi.” M-am revoltat, toți condamnații se revoltă, doar nu credeți că acceptă cineva să moară fără niciun cuvînt. Aveam dreptul la o ultimă dorință și-am cerut o țigară. Moartea a plecat după țigări și a durat un timp pînă s-a întors, chiar mai aveam puțin și muream pe bune, ceea ce mă încînta enorm pentru că astfel sentința mea nu mai putea fi dusă la îndeplinire și tribunalul ar fi fost obligat să mă aducă înapoi, pentru rejudecare.

Numai că moartea s-a întors și gîndul ei m-a dus din nou afară unde mi-a arătat o femeie frumoasă, cu ochii albaștri în lacrimi și-un balon imens sub piele. Uite, o vezi, mi-a zis? Dacă mori va trebui s-o iei cu tine în moarte, pentru că în balonul ăla e celula ta. Poate că ție-ți va fi bine, dar ea se va destrăma, din ochii care acum îți plac vor mînca viermii pămîntului și din carnea albă vor rupe bucăți minuscule furnicile, ca să-și hrănească odraslele. Carnea se va învineți și va putrezi un timp, pînă nu va mai rămîne decît o mînă de oase goale sub pămînt. Toți cei care-o iubesc acum te vor blestema veșnic pentru că le-ai răpit-o. Vei rămîne condamnat pe veșnicie și nu te vei mai putea întoarce niciodată acasă. Alegerea e a ta.

Nu voiam să iau pe nimeni cu mine și, mai ales, nu voiam să fiu condamnat la veșnicie, așa că am revenit la locul supliciului și mi-am acceptat sentința cu bună știință, nu înainte de a-mi rosti ultima dorință. Voiam să vină după mine cînd o chem. Ea a rîs, mi-a zis că habar n-am ce-i cer, dar a fost de acord, apoi s-a stins și s-a făcut întuneric la loc. Lumina care m-a izbit cînd sentința m-a izbit, m-a făcut să urlu.

Au urmat clipe interesante. Oamenii la care am ajuns s-au bucurat, apoi s-au întristat, apoi s-au îmbătat cu un lichid roșu despre care am bănuit că e sînge proaspăt și m-am speriat, normal. Eram îngrozit să văd în ce loc sălbatic am ajuns și mai ales în ce corp minuscul și neputincios eram nevoit să-mi trăiesc de-acum viața. Îngrozitor! M-am îmbolnăvit și moartea s-a prezentat, cuminte, la apel. Nu prea avea chef de mine, dar promisese, așa că m-a repezit de la început. ”Deja mă chemi? Nici măcar nu s-a uscat cerneala pe certificatul de deces. Spune repede ce vrei, că n-am timp de prostii.” Și n-a avut, a plecat cum a venit, val vîrtej, de n-am mai apucat nici să plîng.

Copilăria în corpul ăsta a fost un chin. Școala pe care voi o faceți e cea mai mare prostie ce poate fi inventată de cineva. Cînd aveam vreo 8 ani pînă și moartea a venit de bună voie să mă scape de chin. M-am trezit cu ea lîngă pat într-o noapte în care am adormit plîngînd după ce nu reușisem să scriu cum voia mama. Atîta bătaie am mîncat în anul ăla, încît mi-am dorit să am o putere să dispar. Moartea m-a luat de mînă și m-am trezit. ”Hai să mergem”, mi-a zis și eu m-am ridicat cu ea ca și cum n-aș fi fost. Eram ușor ca un fulg, nu mă mai durea nimic. Priveam de sus la corpul mic și chinuit, prin de cucuie și vînătăi și eram fericit. Mîna morții era caldă și blîndă, iar în mine creștea o liniște mare, doar că liniștea n-a durat mult. S-a aprins lumina și mama a început să urle și să-și smulgă părul din cap, tata mă zgîlțîia și-mi trăgea palme să mă trezesc, ochii albaștri ai mamei erau din nou plini de lacrimi și gura de urlet, iar eu m-am trezit că strig la ea să nu mai plîngă, că sunt bine și n-am plecat niciunde, sunt acolo.

Moartea m-a privit cu milă și mi-a dat drumul să mă întorc în corpul minuscul ce zăcea în pat. ”Lasă c-oi veni mîine”, mi-a zis și-a dispărut. Au urmat luni de zbatere în care ea venea să mă țină de mînă iar oamenii se chinuiau s-o gonească. Pînă și vrăjitoare au adus, credeau că-s posedat. Trebuia să plec atunci, dar mi-a fost milă de ochii mamei.

Să știți că moartea a fost blîndă cu mine, mi-a dus în lumea mea, pe rînd, cam tot ce-am iubit, să nu mai fiu singur cînd voi reuși să mă întorc. M-a lăsat cu plînsul goarnelor, cu lumina lumînărilor, tot mai singur și mai izolat. Să mă pot desprinde mai ușor. Cumva, din călău îmi devenise prezență constantă. Am mai chemat-o de cîteva ori să mă ia, iar ea a venit cuminte și-a încercat să mă treacă dincolo. A doua oară, pentru că eram atît de obosit că nu mă mai puteam ține pe picioare, m-a învăluit într-un întuneric de catifea și m-a legănat pînă am adormit. Era atît de bine în brațele ei, că trezirea la realitatea acestei lumi m-a durut fizic și m-a enervat. De-atunci nu mă mai apropii de oameni.

Am mai simțit-o într-o vară, venise să ia un bătrîn. S-a așezat ușoară pe umăr și toată liniștea ei s-a scurs în mine. Ah, ce atingere iubită, cum de-o uitasem? Am simțit cum mă înfior și-o lumină mare s-a așternut în jurul meu. ”Lasă-mă să-l iau, i-a venit timpul, e inutil să încerci să-l smulgi, că el nu mai poate trăi aici”. L-am lăsat și ea a plecat cu el fără să întoarcă capul.

Acum cîțiva ani ne-am certat și de atunci n-a mai dat pe la mine. Se coborîse să ia ce iubesc mai mult pe planeta asta și m-am luptat cu ea corp la corp. Am învins, pe moment, dar nu mă laud cu asta. Știu că e undeva aproape, pîndește, știu și că ar vrea să-și ia revanșa, dar o aștept pregătit. O să-i dau ce și-a dorit totdeauna. Sufletul meu.

Drum

Pășise cu stîngul pentru prima dată și știa că nu-i drumul pe care trebuia să meargă, dar nu știa cum să dea înapoi. Semne erau din toate părțile, nu unul, zeci, aproape în fiecare zi cîte unul.

Primul a fost în acea după-amiază însorită de vară, cînd el aștepta cu un buchet imens de flori în mînă și ea a simțit nevoia să schimbe direcția, doar ca să nu-l întîlnească. Era ceva pueril, normal, dar nevoia de fugă era uriașă. O îngrozea felul în care-și îndesa buzele în gură cu degetul și le mesteca pînă-i dădea sîngele. Era ceva ce striga ”nu!” prin toți porii. Și totuși, nu s-a abătut de la drum, a mers direct înainte, a primit buchetul de flori, a zîmbit frumos și-a zis că nu trebuia. Și-a lăsat pînă și mîna sărutată, să nu poată să spună nimeni că n-a fost suficient de atentă. De după uluci, pîndea baba din colțul străzii. Într-o oră toată strada avea să știe că domnișoara de la numărul 137 de pe 1 Decembrie 1918 are întîlniri necuvenite cu bărbați străini. Totul în văzul lumii, în toiul zilei. Ce tupeu, să se afișeze așa, cu rochia prea scurtă, în ciuda venicilor! Întîmplarea n-avea să treacă neobservată, știa și totuși, un drăcușor nemernic o îndemna de la spate să meargă înainte. Logodnicul s-a supărat și-a făcut o criză urîtă în urma căreia florile au ajuns direct în tomberon și despărțirea a fost definitivă. Hotărîtă să rîdă de soartă, a mers mai departe.

Următorul semn a fost mult mai puternic. Practic, dacă nici de data asta n-a reacționat, a fost clar din pură prostie, nu din alte considerente. Veneau de la serviciu, în autobuzul supraîncălzit al intreprinderii. Ea avea o rochie vaporoasă, albă și ședea în picioare, în mijlocul unui grup de colegi de serviciu care se întreceau în complimente și glume cam deocheate. Rîdeau cu poftă cînd șoferul a pus frînă brusc, ea s-a dezechilibrat și s-a izbit cu tîmpla aparatul de taxat prins pe una din barele de susținere. Pielea s-a crăpat și cîțiva stropi de sînge au picat pe pieptul minunatei rochii albe. Petele sunt și acum vizibile, iar rochia n-a mai fost niciodată ce era. El era la un metru în spatele ei, tăcut și totuși omniprezent, ca de obicei. Deja era vizibil că dezvoltase o obsesie în ceea ce-o privea.

Restul pașilor au venit de la sine. El s-a străduit și-a intrat în cercul ei de prieteni, i-a cucerit pe rînd pe fiecare, iar ea, în mod de-a dreptul iresponsabil, a lăsat garda jos.

Pe urmă au urmat verificările de care nici măcar n-a fost conștientă. Era momentul ei de glorie, nu privea nici în stînga, nici în dreapta, doar înainte, pe drumul întins ca-n palmă. Și totuși, pe margine se juca cartea viitorului ei, se scria în informări binevoitoare, în rapoarte pe subiect, în tatonări și întrebări de la răspunsul cărora se eschiva amuzată. Vai ce o mai amuzau toți și cît de tare s-a întors amuzamentul împotriva ei!

A mai fost un semn, cînd s-au mutat împreună, fix de aniversarea lui. A venit toată gașca la petrecere și, pe nesimțite, singurii care-au mai rămas în micul apartament au fost prietenii ei cei mai buni, care n-ar fi plecat s-o lase acolo. Ei simțeau ceea ce ea adormise demult în simțurile ei. S-au schimbat replici tăioase sub formă de glumă, s-a băut copios și, într-un final, ea a adormit pe canapea. Pentru că ei nu voiau să plece, au fost lăsați să doarmă pe covor și inevitabilul s-a mai prelungit încă o zi. Trebuia să-i asculte și de dimineață, cînd toți erau pe jumătate mahmuri dar suficient de lucizi, să fi plecat cu ei și să nu fi privit înapoi. N-a făcut-o și uite-așa s-a ales cu o cerere în căsătorie pe care a acceptat-o mai mult din ambiție, prea puțin conștientă de urmări.

Ultimul semn a fost acum două săptămîni, cînd se pregăteau să plece la Timișoara, să-și cumpere ținute pentru apropiata nuntă. La etajul patru, în garsoniera de deasupra, era chef și, oricît ar fi încercat să se odihnească, nu putea din cauza urletelor cu care cheflii bine afumați își însoțeau muzica dată la maxim. Au jucat poker pe dezbrăcate, au dansat, și-au turnat șampanie pe piept, au urlat, apoi distracția li s-a părut prea puțină și au ieșit afară, pe balcon. Gazda, un tînăr inginer cu mintea necoaptă, a făcut pariu că poate să meargă pe balustradă dintr-un capăt în celălalt al balconului. Toată gașca a aplaudat și-a chiuit frenetic, înviorată. Ascunsă în întunericul de dedesubt, ea aștepta deznodămîntul cu genunchii la gură, încercînd să-și înăbușe un țipăt. Întins alături, el dormea ca un prunc.

Chefliul s-a urcat bara de metal de pe marginea balconului în încurajările urlate de asistență, s-a ridicat cu greu în picioare și-a făcut primul pas în gol. Toți bețivii s-au trezit brusc și au amuțit. În liniștea nopții s-a auzit zgomotul înfundat pe care l-a făcut corpul cînd a atins pămîntul și-un urlet supraomenesc de durere. El s-a trezit speriat și a ieșit afară pe balcon, ea a rămas tremurînd, în pat, în aceeași poziție fetală. Urletele au continuat timp de o jumătate de oră, pînă a venit salvarea și l-a luat pe nesăbuit. În garsoniera de deasupra n-a mai rămas nimeni să aștepte autoritățile, s-au împrăștiat toți, ca potîrnichiile.

Semne au fost clare dar, atrasă de necunoscut, a mers mai departe, fără să-i pese că primul pas a fost greșit.

Așa a ajuns în fundătura de acum. În dreapta era deșert, în stînga deșert, în spate nu se mai putea întoarce, iar în față era o stîncă de granit de care nu se putea agăța. Alături, umăr lîngă umăr era el, monstrul căruia i-a zis ”da”. Și-a dezvelit colții, și-a întins aripile de piele neagră și și-a făcut avînt să-i sară la beregată. Mai avea puțin, extrem de puțin pînă cînd o acoperea cu totul, iar ea închis ochii și și-a așteptat, resemnată, soarta. A apucat să-și spună doar ”prostia se plătește, draga mea, doar știai că nu trebuie niciodată să mergi pe un drum care începe cu stîngul”, înainte de-a simți că-i fuge pămîntul de sub picioare. Nimic din ce i s-a întîmplat după aceea n-a mai contat, era deja departe, pe un drum de lumină pe care reînvăța să zboare.

A trebuit să împlinesc o vîrstă, să-mi dau seama că nu-mi plac nopțile cu lună plină și nu pentru că mă țin trează, ci petntru că mă umplu de gînduri, de griji, de probleme ce trebuie neapărat rezolvate. Ce mi-or trebui probleme, că nici n-am dus lipsă, nici că mi-au plăcut vreodată. Nici măcar în școală n-am iubit matematica atît de tare, de ce-oi fi ținut cu dinții de ea?

M-am trezit flămîndă, la 3,15. Acum îmi vine aromă de fasole scăzută, cu cîrnați. Na. problemă. De unde iau eu fasole cu cîrnați la ora asta? Că de făcut nu mi-am făcut, n-am fost suficient de harnică.

Măcar de-ar fi fost nor, știam o treabă. Nu vedeam luna, nici ea pe mine, mă pierdeam în marele anonimat al orașului, poate alegea pe altcineva, c-or mai fi oameni lunodependenți. Sau lunatici. Sau deranjați la mansardă, ca mine.

E bine să vă scriu, constat că începe să-mi treacă foamea. La știri se vorbește despre plajă, soare, hamsie prăjită, pește cu mămăligă. Trebuie să mut. Pe alt post, e vreme frumoasă, cu 35 de grade. Adică, prea cald, încă, arșița din copilărie, cînd mă țintuia maica pe pled, sub bolta de roioară, să învăț să croșetez, că mă mărit mîine poimîine și trebuie să-mi fac zestre. Că n-ai de niciunelea, fa și te duci la soacră-ta în curul gol, de se ia aia cu mîinile de cap. E rușine, maică, e rușine și creierul meu de 12 ani repera ”e rușine” în timp ce picioarele, neliniștite și subțiri ca o coadă de lingură, m-ar fi purtat direct în apa răcoroasă a Jiețului. Da mai stai și pe-acasă, fa, ce alergi ca un boboc de gîscă-n mijlocul bălții cum te scapă omul din ochi. Ești gîscă? Sunt, normal că sunt, un pui cenușiu și urît de gîscă.

Hai că m-am liniștit suficient cît să mă ridic să fac cafeaua. Se vede soarele. Mi-e sooooomnnn!

Hai, maică, să bem o gură de cafea împreună, că tare mi-e dor de cicăleala matale.