Mamaie a fost singura persoană din familia noastră care s-a întors din morți. Nu știu cum s-o întîmpla treaba asta la alte familii, la mine a fost așa cum vă spun.

Într-un sfîrșit de toamnă, pe vremea cît era (încă) în putere, mamaie s-a urcat în pod să ia oarece legume de gătit. Cînd să coboare cu șorțul plin, a împins scara cu piciorul și-a căzut și ea grămadă peste scară. Cum s-a lovit nu pot să spun, știu doar că au dus-o disperați la spital la Bechet, unde, în scurt timp, a intrat într-o stare comatoasă din care, cu toată bunăvoința, doctorul Bulacu n-a reușit s-o scoată.

Mama s-a mutat cu ea în spital pentru o săptămînă, după care doctorul i-a zis, descurajat „ia-o acasă, Viorica, dragă. Ia-o, că eu nu mai știu ce să-i fac și e păcat să moară pe patul spitalului, de parcă ar fi a nimănui”.

Mama mai că a înnebunit de durere. E greu să-ți pierzi mama la orice vîrstă, dar cînd ești tînăr și-ai vrea s-o mai ai mult timp prin preajmă, să te poată ajuta. Am plîns cu ea, deși eram doar un copil care nu prea înțelegea cum stă treaba cu viața și moartea. Aproape că nici acum nu-s prea edificată, recunosc. Singurul lucru pe care nu l-am putut învăța în viața asta e cum să accepți că oamenii mor și nu-i mai vezi niciodată. Pentru mine, durerea dorului nu se stinge niciodată.

După ce-a plîns, mama l-a chemat pe nea Florea, nea Florea pe nea Costinel și au scos-o din spital. Au luat-o și-au dus-o acasă, să moară în patul ei. L-au chemat pe popa de i-a citit de iertare și-a grijit-o, i-au aprins o lumînare și-au păzit-o ca pe un muribund. Apoi au mai aprins o lumînare și încă una și tot așa, pînă și-au dat seama că mamaie nici nu vrea să plece de tot, nici nu vrea să se întoarcă.

Atunci au început să stea cu rîndul, s-o păzească, să nu i se strecoare sufletul afară, pe furiș. Au venit rudele, au venit vecinii, căsuța mică cu vatră și ceaun afumat prins în lanțuri deasupra ei în prima cameră a devenit neîncăpătoare, mai ales ca vremea apucase să se strice și lumea nu prea avea ce face pe-acasă. Lîngă mamaie era cald, mai un pahar de vin, mai niște boabe fierte, mai o poveste, trecea timpul altfel.

O lună încheiată a ascultat mamaie poveștile lumii fără să dea niciun semn.

După o lună, ceva sau cineva anume, a chemat-o înapoi. O fi fost o rugăciune, o fi fost un oftat de-al lui tataie, habar n-am să vă zic. Știu doar că a respirat adînc, a deschis ochii și-a zis „uite că venii și eu, Lisandre.”

Tataie și-a împreunat privirea cu a ei și-a răspuns liniștit și cuminte, cum îi era felul. „Bine că veniși, Ioană. Bine că mai veniși, că nu te mai așteptam.” Apoi a ieșit afară că i se tulburase apa ochilor și nu se făcea să-l vadă lumea și să-l creadă slab.

Lumea, ca lumea, își spusese ofurile de față cu ea, care oricum nu mișca nici ochii, doar deschidea gura puțin, cît i se picura apă, să nu i se usuce sufletul. Presupun că mamaie era o bună ascultătoare pe atunci.

Cînd s-a întors, s-a uitat în jur la fiecare, a oftat și-a cerut apă. A băut mult din apa sălcie proaspăt scoasă din fîntînă, pînă s-a săturat. Pesemne tare secetă era acolo unde fusese.

După ce s-a întors, ceva n-a mai fost la fel. Dumnezeu a trimis-o înapoi, i-a lăsat ochii să vadă și mintea să-și aducă aminte, numai numele noastre le-a amestecat, să nu ne mai recunoască pe niciunul după ele. Le știa, dar nu le nimerea, doar tataie i-a rămas Lisandru, stabil ca un unic stîlp de susținere în lumea asta cu dor. Toți ceilalți eram Săndica, Marian, Florea, Viorica, Costinel, Luci, doar că niciodată noi, pe numele nostru. Cînd nu-și aducea aminte cum ne numim, ne întreba „ai mă, muică, cum te cheamă pe tine? Că te cunosc, știu al cui ești”.

Știa tot, numai numele i se pierduseră în negura uitării, sau poate că le lăsase culcate la loc cu verdeață și soare, pe unde-așteptase să se decidă ce face.

Ani au trecut mulți de la întîmplarea asta și mamaia n-a povestit niciodată ce-a văzut, ce-a simțit, cum era în lumea fără dor. Doar cînd și cînd își amintea de cîte o poveste depănată în serile de priveghi și ne trezeam cu ea că-ntreabă din senin ce s-a mai întîmplat cu cutare, sau cutare. ” ăla, mă, ăla de-a povestit femeia aia de el într-o seară „. Erau ăla, aia, ăia, fără nume, biete umbre trecătoare pe guguloiul ăsta de pămînt.

De murit cu adevărat, a murit la un an după ce tataie a lăsat tot și-a plecat definitiv, acolo, în tărîmul acela îndepărtat. Abia atunci ochii ei și-au stins seninul iar ea s-a făcut mică-micuță cît o copilă de zece ani și s-a dus cu voie să-și reîntîlnească omul pentru care se mai întorsese odată din morți.