Iartă-mă, îngere, că nu te-am lăsat să zbori,

că mi-am pierdut aripile mult prea devreme

în timp ce întideam ancore

de la om la om,

de la copac la copac,

de pe pămînt la firul ierbii.

Iartă-mă, îngere, că ți-am făcut casa într-o lacrimă

și n-am lăsat să ajungă la tine

nici o bucurie, cît de mică,

cît de prăpădită, cît de înflorită

nicio frunză verde, nici un rîs de copil

nici o privire de cățel

fără să-ți dau cu ea și pastila amară a durerii.

Iartă-mă, îngere, că n-am știut să rîd decît cu teamă

Convinsă fiind că după rîs

vine totdeauna amarnic plîns.

Iartă-mă, îngere, că n-am putut înfige ancoră

în inimă de om

că inima mea n-a știut să bată

decît sfios și tăcut, să nu tulbure

ordinea lumii cu prezența ei obraznică

Iartă-mă, îngere, că n-am știut,

că n-am îndrăznit,

că n-am putut

și te-am ținut legat de pămînt

să mă acoperi prea des cu zdreanța aripilor tale ciuntite.

Înger, îngerașul meu,

ce mi te-a dat Dumnezeu.