Prima dată l-am zărit
într-o seară tîrzie de iarnă
lîngă poarta închisă a unei biserici strălucitoare
ca o bomboană fondantă învelită în staniol auriu.
Ningea ca-n poveștile lui Andersen,
zăpada îmi intrase în cizme și, în tramvai,
picioarele murate abureau lîngă țeava fierbinte de sub geam.
Era întins pe trotuar sub o haină groasă cu lîna roasă de timp
pe care dormea ghemuit un cerșetor.
Fulgii îi cădeau pe umeri și clădeau cupole albe,
farurile mașinilor le poleiau
și grămăjoarele de zăpadă începeau să arate
a cupole aurite de biserică crescute din umerii lui
ca pe o biserică cu toate ușile larg deschise
și toate luminile aprinse.
Pe brațele răstignite se ghemuiseră doi cîini,
cîinii nimănui.
Huliți, bătuți și goniți de oameni
ocroteau cu trupurile lor costelive
un cerșetor și pe Iisus răstignit pe
un trotuar înghețat în fața unei biserici închise.
L-am tot întîlnit apoi,
e pretutindeni în orașul cu lumini, mașini și oameni.
Ieri dormea pe o bancă,
avea sub cap toată avuția adunată într-o sacoșă soioasă.
Aseară l-am recunoscut cînd, la ceas tîrziu în noapte,
îmi tîram pașii obosiţi către casă.
”Ce faci, măi, amărîtule”, i-am zis
și-am regretat că în sacoșa mea odihnea doar un carnet pătat cu litere.
Mi-a mirosit mîna stîngă, s-a depărtat,
a căutat în gunoiul azvîrlit
de vecini pe geam,
mi-a mirosit mîna dreaptă
și m-a condus pînă la scară.
M-am întors cu mîncare
și m-a privit trist.
Voia doar o mîngîiere
avea niște iubire de oferit și eu,
cu pașii mei grei tîrșiți pe alei,
chiar aveam nevoie .
Amăgiri 