Prima dată l-am zărit

într-o seară tîrzie de iarnă

lîngă poarta închisă a unei biserici strălucitoare

ca o bomboană fondantă învelită în staniol auriu.

Ningea ca-n poveștile lui Andersen,

zăpada îmi intrase în cizme și, în tramvai,

picioarele murate abureau lîngă țeava fierbinte de sub geam.

Era întins pe trotuar sub o haină groasă cu lîna roasă de timp

pe care dormea ghemuit un cerșetor.

Fulgii îi cădeau pe umeri și clădeau cupole albe,

farurile mașinilor le poleiau

și grămăjoarele de zăpadă începeau să arate

a cupole aurite de biserică crescute din umerii lui

ca pe o biserică cu toate ușile larg deschise

și toate luminile aprinse.

Pe brațele răstignite se ghemuiseră doi cîini,

cîinii nimănui.

Huliți, bătuți și goniți de oameni

ocroteau cu trupurile lor costelive

un cerșetor și pe Iisus răstignit pe

un trotuar înghețat în fața unei biserici închise.

L-am tot întîlnit apoi,

e pretutindeni în orașul cu lumini, mașini și oameni.

Ieri dormea pe o bancă,

avea sub cap toată avuția adunată într-o sacoșă soioasă.

Aseară l-am recunoscut cînd, la ceas tîrziu în noapte,

îmi tîram pașii obosiţi către casă.

”Ce faci, măi, amărîtule”, i-am zis

și-am regretat că în sacoșa mea odihnea doar un carnet pătat cu litere.

Mi-a mirosit mîna stîngă, s-a depărtat,

a căutat în gunoiul azvîrlit

de vecini pe geam,

mi-a mirosit mîna dreaptă

și m-a condus pînă la scară.

M-am întors cu mîncare

și m-a privit trist.

Voia doar o mîngîiere

avea niște iubire de oferit și eu,

cu pașii mei grei tîrșiți pe alei,

chiar aveam nevoie .

Promovează postarea

Sunt în Sinaia,

recunosc fiecare copac îngălbenit

de vreme, fiecare frunză căzută

la datorie, sub roțile-ncălzite

ale mașinilor grăbite,

ale turiștilor ce se silesc să se simtă și ei bine,

în sfîrșit,

după ce-au ajuns la destinație

obosiți de drum,

obosiți de muncă,

obosiți de viață,

de trafic,

de copii,

de job.

E toamnă și vremea

e incredibil de caldă,

doar din pădurea de-un verde violent

cîte un copac stingher

își ridică mîndru coroana viu colorată,

ca o lumină aprinsă

pe care călătorii extrem de grăbiți

și nemaipomenit de obosiți

n-au timp s-o vadă printre nervi,

trafic,

înjurături.

Plouă și muntele fumegă pe creste,

trimite semnale albe-n neant

pentru turiștii care n-au timp

să vadă,

prea atenți să ajungă

mai repede la destinație,

să se recreeze și ei, în sfîrșit,

la un grătar încins într-o poiană

din care căprioarele-au fugit

iar urșii caută înnebuniți de mîncare.

Sunt în Sinaia

și iedera s-a făcut sîngerie

pe garduri,

e toamnă sub munții ce fumează tăcuți

ca moșii așezați cuminți

la sfatul veșniciei.

Aerul e tare,

pișcă pielea subțire pe sub hainele moi,

ploaia mi se strecoară erotic

pe sub guler,

simt degetele ei reci

cum mă mîngîie pe gît

și carnea se înfioară.

E toamnă, sunt în Sinaia

și-aș vrea să te aduc,

să probăm împreună frunzele galbene,

să colind cu tine locul ăsta de vis

și toate locurile îmbrăcate în toamnă,

să văd lumea cu tine,

pentru ca lumea e mai frumoasă

văzută prin ochii tăi senini.

Sunt în Sinaia, e toamnă și plouă.

Vine o zi când trebuie să iei din raft toate clipele,

să le așezi frumos una peste alta

apoi să tragi linie să aduni.

O zi cu soare plus una cu ploaie,

o ninsoare ca-n iernile copilăriei

cu un viscol de sfârșit de lume,

o noapte de dragoste minus una de coșmar,

o lacrimă fierbinte pe obraz,

un fulger în privire,

buze moi cu buze fierbinți,

mâini calde plus două palme reci, emoționate.

Le așezi bine, să nu te înșeli

când socotești un întreg și când aduni o virgulă

de care te-ai agățat cîndva pe fugă, să nu cazi.

Sub rezultat pui ce-ai de scăzut:

un vis mort,

un țel abandonat,

o lacrimă amară,

o trădare-două,

lovitura de pumnal pe care ți-a dat-o un om iubit,

o rană proaspătă lângă una veche,

câteva cicatrici,

o plecare definitivă

lângă o plecare neașteptată.

Mai tragi o dată linie și faci un rezumat.

Ce clipă a fost fericită și a rămas o nesfârșită durere,

ce oră s-a scurs pe nesimțite și ai fi vrut să mai stea

și ce minut s-a prelins agale

de-a lăsat pe suflet urma melcului.

Restul acela mic ce rămâne după ce termini

e viața ta.

Știu, poate părea mărunțiș,

dar mărunțișul cu plus face diferența

dintre fericire și o viață trăită în zadar.