Mă întreb ce-ar face oamenii dacă umbra le-ar rămîne definitiv încurcată în întuneric. Cum și-ar mai număra pașii stingheri pe trotuar? De undeva, dintre blocurile din dreapta mă privește o lună aprinsă ca o minge de rugby aruncată pe cer, din întîmplare, de un jucător galactic. De-aș mai fi copil, aș întinde mîna aș apuca-o de-o sfoară și-aș purta-o pe boltă ca pe un balon cu heliu. Hei, o chem, hei, lună, unde-ai învățat să faci cu ochiul? Luna rîde știrb și tace, eu simt cum mă mușcă frigul de obraz. Normal că tace, mamă, luna nu vorbește, e doar o piatră mare ce se învîrte bezmetică în jurul pămîntului, mă apostrofează fiică-mea, în gînd. Zîmbesc gîndului c-o mare la fel de tăcută din timpul trecut. Copila nu știe că-n piatra cea mare se-ascunde maica, uite, fix acolo în spatele vetrei în care se coace, rotundă ca o lună plină, o pîine.