La geamul meu crește un paltin. Mult timp n-am știut în ce categorie să-l încadrez și chiar mă enerva cumplit că în fiecare an se umplea de afide care, după ce eclozau, îmi umpleau casa și-mi mîncau plantele de nu puteam scăpa de ele deloc. Cînd m-am mutat aici, abia ajungea pînă pe la etajul 3. Avea crengile rare, subțiri și mă lăsa să văd toată strada printre ele. Mi-aduc aminte că-n prima sîmbătă petrecută aici mi-a arătat două mirese. Era tînără și strada pe atunci, vreo doi ani nu era sîmbătă să nu-și mărite vreun vecin copila și să n-o dea cu lăutari de-acasă. Era o stradă tare veselă și vie. Vecinii se strigau unul pe celălalt de la geam, uneori, cîte unul mai chefliu punea manele la maxim, de se auzea pînă la secția de poliție și-i făcea pe polițiști să urce în mașină să vină să asculte și ei mai de-aproape. Nu erau prea iubiți polițiștii, cînd veneau ei se spărgea cheful aproape instantaneu. Pînă mai anul trecut era și-un grup de tinere care făceau niște chefuri uriașe, cînta muzica și se spărgeau pahare două zile și două nopți în șir. Ce chiote dădeau fetele alea, ce înjurături știau și cît puteau să mai rîdă, habar n-aveți.

La un moment dat, un polițist sub acoperire a pus mîna pe-un distrubuitor de zăpadă. Mamă, ce scandal a fost, cum urla vînzătorul țintuit în cătușe trîntit cu fața pe capota mașinii, ce se mai agita și cum cerea ajutor, a fost de-a dreptul sfîșietor. Și mai tragic a fost că nimeni nu i-a sărit în ajutor, s-a așternut atunci o liniște, de nici frunza nu mai tremura.

Cu timpul, parcă viața s-a mai domolit pe strada mea. Paltinul meu a fost martorul tăcut al trecerii tuturor. Cînd a murit femeia grasă de la scara vecină, de care tuturor le era teamă, că-și scotea scaunul în dreptul intrării și se certa cu toată lumea, copacul fost martorul durerii familiei și bucuriei vecinilor. Cînd a murit tînărul din vecini, l-a petrecut pînă nu s-au mai văzut mașinile, cînd a murit, pe neașteptate, femeia care locuia în blocul din față, a plîns cu mine de durerea bărbatului ei uitat singur în mijlocul străzii, după ce, într-un final, toată lumea a găsit un mijloc de transport cu care să plece, după ce-au așteptat aproape o oră cu moarta în drum și preotul rezemat de gărduțul acoperit cu o tufă uriașă de mîna maicii domnului. Pînă și pe el l-a durut suferința bietului om pe care sărăcia îl ținea în drum chiar și cînd i-a murit singura persoană cu care se înțelegea.

Cînd a murit bețivul scării, în primăvară, copacul a tresărit. L-a simțit cînd a căzut și s-a lovit cu capul de perete, dar nu l-a putut ajuta cu nimic. L-a păzit toată noaptea și l-a simțit cum agonizează pînă la ziua, cînd s-a prins cineva și-a chemat, prea tîrziu, salvarea. Mulți au plecat și mulți alții au venit în bloc de cînd ne cunoaștem, eu și paltinul de sub fereastră. El i-a petrecut tăcut și statornic pe toți, buni și răi, tineri, bătrîni sau doar oameni cărora li s-a terminat timpul pe-aici.

Pe toate mi le-a arătat și la toate a fost martor și, cu timpul, am prins rădăcini unul în altul. Îl priveam cum începe să-și piardă frunza de pe la începutul lui august și aproape că-mi părea rău de el. Habar n-am de ce, totdeauna m-a temut să o să se usuce din cauza secetei și căldurii excesive din București. Cu toată teama mea, el a crescut și și-a întins crengile ca pe niște brațe uriașe, peste toat strada. Mai are puțin și-ajunge la fereastra mea, sper ca anul viitor să-i pot prinde vîrful cu mîna. E atît de mare, încăt văd strada doar în stînga, pînă la colțul blocului și-n dreapta, abia către gardul grădiniței. E o minune de copac cu frunziș des și verde, ce nu se lasă doborît nici de ploi, nici de vînturile ce-mi zguduie casa cu totul, uneori. De-un timp, cînd privesc pe geam, am senzația că trăiesc într-o căsuță deasupra pădurii. Cînd furtuna ne dă tîrcoale, copacul meu își agită crengile rotund, ca și cum și-ar șopti o rugăciune, apoi le apleacă pe rînd, le frămîntă, își face frunzele să șoptească, vuiește și-și revne cu fruntea sus, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Mi-e drag, atît de drag, încît nu mi-aș mai închipui viața în casa asta fără el.

Pe mine să mă întrebați de moarte, dragii mei, că eu m-am născut murind și nu știu pe nimeni care să fi venit pe lume asta trecînd prin moartea lui. Nu doar c-o cunosc, pot spune că mi-a devenit apropiată în timp, chiar dacă la început a fost doar călăul pus să-mi împlinească sentința.

Eu trăiam, de fapt, bine de tot în dimensiunea în care eram, eram fericit, eram împlinit, știam să-mi fac toate plăcerile și nimeni nu avea voie să-mi reproșeze ceva. Eram un golan al vremurilor planetei mele, de aceea m-au și condamnat la viață cînd s-au săturat de revoltele mele. M-au închis într-o celulă strîmtă și întunecată din care auzeam uneori niște certuri înfiorătoare, iar alteori doar o șoaptă cît un oftat. Pe măsură ce trecea timpul, călăul strîmta celula, pînă cînd a ajuns să mă îmbrace ca o piele. Atunci s-a împlinit termenul la care urma să fiu executat. Odată am adormit și m-am trezit cu genunchii la gură într-un sac atît de strîmt, încît simțeam cum îmi taie pielea și știam că voi sîngera acolo pînă la moarte, dacă nu mor sufocat înainte. Atunci mi s-a arătat prima dată moartea. Știu că vouă vi se poate părea plictisitor dacă vă spun că și pe planeta mea tot moartea este călăul, dar n-am ce să vă fac, veți simți singuri pe pielea voastră, cînd vă va veni timpul.

M-a luat de mînă și m-a dus într-o lume necunoscută, cu oameni necunoscuți, unde urlau cîinii în prin curți. Știam că-s cîini, deși în lumea mea nu văzusem niciodată specia asta. Mi-au plăcut, era fascinant să-i privesc cum ridică boturile și dau drumul zgomotului aceluia prelung ce se numește urlet și pe care oamenii îl găsesc înfiorător. Un gînd rapid a trecut de la ea la mine. ”Trebuie să te las aici, sentința ta trebuie împlinită azi.” M-am revoltat, toți condamnații se revoltă, doar nu credeți că acceptă cineva să moară fără niciun cuvînt. Aveam dreptul la o ultimă dorință și-am cerut o țigară. Moartea a plecat după țigări și a durat un timp pînă s-a întors, chiar mai aveam puțin și muream pe bune, ceea ce mă încînta enorm pentru că astfel sentința mea nu mai putea fi dusă la îndeplinire și tribunalul ar fi fost obligat să mă aducă înapoi, pentru rejudecare.

Numai că moartea s-a întors și gîndul ei m-a dus din nou afară unde mi-a arătat o femeie frumoasă, cu ochii albaștri în lacrimi și-un balon imens sub piele. Uite, o vezi, mi-a zis? Dacă mori va trebui s-o iei cu tine în moarte, pentru că în balonul ăla e celula ta. Poate că ție-ți va fi bine, dar ea se va destrăma, din ochii care acum îți plac vor mînca viermii pămîntului și din carnea albă vor rupe bucăți minuscule furnicile, ca să-și hrănească odraslele. Carnea se va învineți și va putrezi un timp, pînă nu va mai rămîne decît o mînă de oase goale sub pămînt. Toți cei care-o iubesc acum te vor blestema veșnic pentru că le-ai răpit-o. Vei rămîne condamnat pe veșnicie și nu te vei mai putea întoarce niciodată acasă. Alegerea e a ta.

Nu voiam să iau pe nimeni cu mine și, mai ales, nu voiam să fiu condamnat la veșnicie, așa că am revenit la locul supliciului și mi-am acceptat sentința cu bună știință, nu înainte de a-mi rosti ultima dorință. Voiam să vină după mine cînd o chem. Ea a rîs, mi-a zis că habar n-am ce-i cer, dar a fost de acord, apoi s-a stins și s-a făcut întuneric la loc. Lumina care m-a izbit cînd sentința m-a izbit, m-a făcut să urlu.

Au urmat clipe interesante. Oamenii la care am ajuns s-au bucurat, apoi s-au întristat, apoi s-au îmbătat cu un lichid roșu despre care am bănuit că e sînge proaspăt și m-am speriat, normal. Eram îngrozit să văd în ce loc sălbatic am ajuns și mai ales în ce corp minuscul și neputincios eram nevoit să-mi trăiesc de-acum viața. Îngrozitor! M-am îmbolnăvit și moartea s-a prezentat, cuminte, la apel. Nu prea avea chef de mine, dar promisese, așa că m-a repezit de la început. ”Deja mă chemi? Nici măcar nu s-a uscat cerneala pe certificatul de deces. Spune repede ce vrei, că n-am timp de prostii.” Și n-a avut, a plecat cum a venit, val vîrtej, de n-am mai apucat nici să plîng.

Copilăria în corpul ăsta a fost un chin. Școala pe care voi o faceți e cea mai mare prostie ce poate fi inventată de cineva. Cînd aveam vreo 8 ani pînă și moartea a venit de bună voie să mă scape de chin. M-am trezit cu ea lîngă pat într-o noapte în care am adormit plîngînd după ce nu reușisem să scriu cum voia mama. Atîta bătaie am mîncat în anul ăla, încît mi-am dorit să am o putere să dispar. Moartea m-a luat de mînă și m-am trezit. ”Hai să mergem”, mi-a zis și eu m-am ridicat cu ea ca și cum n-aș fi fost. Eram ușor ca un fulg, nu mă mai durea nimic. Priveam de sus la corpul mic și chinuit, prin de cucuie și vînătăi și eram fericit. Mîna morții era caldă și blîndă, iar în mine creștea o liniște mare, doar că liniștea n-a durat mult. S-a aprins lumina și mama a început să urle și să-și smulgă părul din cap, tata mă zgîlțîia și-mi trăgea palme să mă trezesc, ochii albaștri ai mamei erau din nou plini de lacrimi și gura de urlet, iar eu m-am trezit că strig la ea să nu mai plîngă, că sunt bine și n-am plecat niciunde, sunt acolo.

Moartea m-a privit cu milă și mi-a dat drumul să mă întorc în corpul minuscul ce zăcea în pat. ”Lasă c-oi veni mîine”, mi-a zis și-a dispărut. Au urmat luni de zbatere în care ea venea să mă țină de mînă iar oamenii se chinuiau s-o gonească. Pînă și vrăjitoare au adus, credeau că-s posedat. Trebuia să plec atunci, dar mi-a fost milă de ochii mamei.

Să știți că moartea a fost blîndă cu mine, mi-a dus în lumea mea, pe rînd, cam tot ce-am iubit, să nu mai fiu singur cînd voi reuși să mă întorc. M-a lăsat cu plînsul goarnelor, cu lumina lumînărilor, tot mai singur și mai izolat. Să mă pot desprinde mai ușor. Cumva, din călău îmi devenise prezență constantă. Am mai chemat-o de cîteva ori să mă ia, iar ea a venit cuminte și-a încercat să mă treacă dincolo. A doua oară, pentru că eram atît de obosit că nu mă mai puteam ține pe picioare, m-a învăluit într-un întuneric de catifea și m-a legănat pînă am adormit. Era atît de bine în brațele ei, că trezirea la realitatea acestei lumi m-a durut fizic și m-a enervat. De-atunci nu mă mai apropii de oameni.

Am mai simțit-o într-o vară, venise să ia un bătrîn. S-a așezat ușoară pe umăr și toată liniștea ei s-a scurs în mine. Ah, ce atingere iubită, cum de-o uitasem? Am simțit cum mă înfior și-o lumină mare s-a așternut în jurul meu. ”Lasă-mă să-l iau, i-a venit timpul, e inutil să încerci să-l smulgi, că el nu mai poate trăi aici”. L-am lăsat și ea a plecat cu el fără să întoarcă capul.

Acum cîțiva ani ne-am certat și de atunci n-a mai dat pe la mine. Se coborîse să ia ce iubesc mai mult pe planeta asta și m-am luptat cu ea corp la corp. Am învins, pe moment, dar nu mă laud cu asta. Știu că e undeva aproape, pîndește, știu și că ar vrea să-și ia revanșa, dar o aștept pregătit. O să-i dau ce și-a dorit totdeauna. Sufletul meu.

Drum

Pășise cu stîngul pentru prima dată și știa că nu-i drumul pe care trebuia să meargă, dar nu știa cum să dea înapoi. Semne erau din toate părțile, nu unul, zeci, aproape în fiecare zi cîte unul.

Primul a fost în acea după-amiază însorită de vară, cînd el aștepta cu un buchet imens de flori în mînă și ea a simțit nevoia să schimbe direcția, doar ca să nu-l întîlnească. Era ceva pueril, normal, dar nevoia de fugă era uriașă. O îngrozea felul în care-și îndesa buzele în gură cu degetul și le mesteca pînă-i dădea sîngele. Era ceva ce striga ”nu!” prin toți porii. Și totuși, nu s-a abătut de la drum, a mers direct înainte, a primit buchetul de flori, a zîmbit frumos și-a zis că nu trebuia. Și-a lăsat pînă și mîna sărutată, să nu poată să spună nimeni că n-a fost suficient de atentă. De după uluci, pîndea baba din colțul străzii. Într-o oră toată strada avea să știe că domnișoara de la numărul 137 de pe 1 Decembrie 1918 are întîlniri necuvenite cu bărbați străini. Totul în văzul lumii, în toiul zilei. Ce tupeu, să se afișeze așa, cu rochia prea scurtă, în ciuda venicilor! Întîmplarea n-avea să treacă neobservată, știa și totuși, un drăcușor nemernic o îndemna de la spate să meargă înainte. Logodnicul s-a supărat și-a făcut o criză urîtă în urma căreia florile au ajuns direct în tomberon și despărțirea a fost definitivă. Hotărîtă să rîdă de soartă, a mers mai departe.

Următorul semn a fost mult mai puternic. Practic, dacă nici de data asta n-a reacționat, a fost clar din pură prostie, nu din alte considerente. Veneau de la serviciu, în autobuzul supraîncălzit al intreprinderii. Ea avea o rochie vaporoasă, albă și ședea în picioare, în mijlocul unui grup de colegi de serviciu care se întreceau în complimente și glume cam deocheate. Rîdeau cu poftă cînd șoferul a pus frînă brusc, ea s-a dezechilibrat și s-a izbit cu tîmpla aparatul de taxat prins pe una din barele de susținere. Pielea s-a crăpat și cîțiva stropi de sînge au picat pe pieptul minunatei rochii albe. Petele sunt și acum vizibile, iar rochia n-a mai fost niciodată ce era. El era la un metru în spatele ei, tăcut și totuși omniprezent, ca de obicei. Deja era vizibil că dezvoltase o obsesie în ceea ce-o privea.

Restul pașilor au venit de la sine. El s-a străduit și-a intrat în cercul ei de prieteni, i-a cucerit pe rînd pe fiecare, iar ea, în mod de-a dreptul iresponsabil, a lăsat garda jos.

Pe urmă au urmat verificările de care nici măcar n-a fost conștientă. Era momentul ei de glorie, nu privea nici în stînga, nici în dreapta, doar înainte, pe drumul întins ca-n palmă. Și totuși, pe margine se juca cartea viitorului ei, se scria în informări binevoitoare, în rapoarte pe subiect, în tatonări și întrebări de la răspunsul cărora se eschiva amuzată. Vai ce o mai amuzau toți și cît de tare s-a întors amuzamentul împotriva ei!

A mai fost un semn, cînd s-au mutat împreună, fix de aniversarea lui. A venit toată gașca la petrecere și, pe nesimțite, singurii care-au mai rămas în micul apartament au fost prietenii ei cei mai buni, care n-ar fi plecat s-o lase acolo. Ei simțeau ceea ce ea adormise demult în simțurile ei. S-au schimbat replici tăioase sub formă de glumă, s-a băut copios și, într-un final, ea a adormit pe canapea. Pentru că ei nu voiau să plece, au fost lăsați să doarmă pe covor și inevitabilul s-a mai prelungit încă o zi. Trebuia să-i asculte și de dimineață, cînd toți erau pe jumătate mahmuri dar suficient de lucizi, să fi plecat cu ei și să nu fi privit înapoi. N-a făcut-o și uite-așa s-a ales cu o cerere în căsătorie pe care a acceptat-o mai mult din ambiție, prea puțin conștientă de urmări.

Ultimul semn a fost acum două săptămîni, cînd se pregăteau să plece la Timișoara, să-și cumpere ținute pentru apropiata nuntă. La etajul patru, în garsoniera de deasupra, era chef și, oricît ar fi încercat să se odihnească, nu putea din cauza urletelor cu care cheflii bine afumați își însoțeau muzica dată la maxim. Au jucat poker pe dezbrăcate, au dansat, și-au turnat șampanie pe piept, au urlat, apoi distracția li s-a părut prea puțină și au ieșit afară, pe balcon. Gazda, un tînăr inginer cu mintea necoaptă, a făcut pariu că poate să meargă pe balustradă dintr-un capăt în celălalt al balconului. Toată gașca a aplaudat și-a chiuit frenetic, înviorată. Ascunsă în întunericul de dedesubt, ea aștepta deznodămîntul cu genunchii la gură, încercînd să-și înăbușe un țipăt. Întins alături, el dormea ca un prunc.

Chefliul s-a urcat bara de metal de pe marginea balconului în încurajările urlate de asistență, s-a ridicat cu greu în picioare și-a făcut primul pas în gol. Toți bețivii s-au trezit brusc și au amuțit. În liniștea nopții s-a auzit zgomotul înfundat pe care l-a făcut corpul cînd a atins pămîntul și-un urlet supraomenesc de durere. El s-a trezit speriat și a ieșit afară pe balcon, ea a rămas tremurînd, în pat, în aceeași poziție fetală. Urletele au continuat timp de o jumătate de oră, pînă a venit salvarea și l-a luat pe nesăbuit. În garsoniera de deasupra n-a mai rămas nimeni să aștepte autoritățile, s-au împrăștiat toți, ca potîrnichiile.

Semne au fost clare dar, atrasă de necunoscut, a mers mai departe, fără să-i pese că primul pas a fost greșit.

Așa a ajuns în fundătura de acum. În dreapta era deșert, în stînga deșert, în spate nu se mai putea întoarce, iar în față era o stîncă de granit de care nu se putea agăța. Alături, umăr lîngă umăr era el, monstrul căruia i-a zis ”da”. Și-a dezvelit colții, și-a întins aripile de piele neagră și și-a făcut avînt să-i sară la beregată. Mai avea puțin, extrem de puțin pînă cînd o acoperea cu totul, iar ea închis ochii și și-a așteptat, resemnată, soarta. A apucat să-și spună doar ”prostia se plătește, draga mea, doar știai că nu trebuie niciodată să mergi pe un drum care începe cu stîngul”, înainte de-a simți că-i fuge pămîntul de sub picioare. Nimic din ce i s-a întîmplat după aceea n-a mai contat, era deja departe, pe un drum de lumină pe care reînvăța să zboare.

A trebuit să împlinesc o vîrstă, să-mi dau seama că nu-mi plac nopțile cu lună plină și nu pentru că mă țin trează, ci petntru că mă umplu de gînduri, de griji, de probleme ce trebuie neapărat rezolvate. Ce mi-or trebui probleme, că nici n-am dus lipsă, nici că mi-au plăcut vreodată. Nici măcar în școală n-am iubit matematica atît de tare, de ce-oi fi ținut cu dinții de ea?

M-am trezit flămîndă, la 3,15. Acum îmi vine aromă de fasole scăzută, cu cîrnați. Na. problemă. De unde iau eu fasole cu cîrnați la ora asta? Că de făcut nu mi-am făcut, n-am fost suficient de harnică.

Măcar de-ar fi fost nor, știam o treabă. Nu vedeam luna, nici ea pe mine, mă pierdeam în marele anonimat al orașului, poate alegea pe altcineva, c-or mai fi oameni lunodependenți. Sau lunatici. Sau deranjați la mansardă, ca mine.

E bine să vă scriu, constat că începe să-mi treacă foamea. La știri se vorbește despre plajă, soare, hamsie prăjită, pește cu mămăligă. Trebuie să mut. Pe alt post, e vreme frumoasă, cu 35 de grade. Adică, prea cald, încă, arșița din copilărie, cînd mă țintuia maica pe pled, sub bolta de roioară, să învăț să croșetez, că mă mărit mîine poimîine și trebuie să-mi fac zestre. Că n-ai de niciunelea, fa și te duci la soacră-ta în curul gol, de se ia aia cu mîinile de cap. E rușine, maică, e rușine și creierul meu de 12 ani repera ”e rușine” în timp ce picioarele, neliniștite și subțiri ca o coadă de lingură, m-ar fi purtat direct în apa răcoroasă a Jiețului. Da mai stai și pe-acasă, fa, ce alergi ca un boboc de gîscă-n mijlocul bălții cum te scapă omul din ochi. Ești gîscă? Sunt, normal că sunt, un pui cenușiu și urît de gîscă.

Hai că m-am liniștit suficient cît să mă ridic să fac cafeaua. Se vede soarele. Mi-e sooooomnnn!

Hai, maică, să bem o gură de cafea împreună, că tare mi-e dor de cicăleala matale.

Mă întreb ce-ar face oamenii dacă umbra le-ar rămîne definitiv încurcată în întuneric. Cum și-ar mai număra pașii stingheri pe trotuar? De undeva, dintre blocurile din dreapta mă privește o lună aprinsă ca o minge de rugby aruncată pe cer, din întîmplare, de un jucător galactic. De-aș mai fi copil, aș întinde mîna aș apuca-o de-o sfoară și-aș purta-o pe boltă ca pe un balon cu heliu. Hei, o chem, hei, lună, unde-ai învățat să faci cu ochiul? Luna rîde știrb și tace, eu simt cum mă mușcă frigul de obraz. Normal că tace, mamă, luna nu vorbește, e doar o piatră mare ce se învîrte bezmetică în jurul pămîntului, mă apostrofează fiică-mea, în gînd. Zîmbesc gîndului c-o mare la fel de tăcută din timpul trecut. Copila nu știe că-n piatra cea mare se-ascunde maica, uite, fix acolo în spatele vetrei în care se coace, rotundă ca o lună plină, o pîine.

Am fost un copil precoce, am descoperit relativ repede și echilibrul și pierderea lui. Îmi aduc bine aminte portița pînă la care mă uzmeam cu scaunul cu 3 picioare, să-l dau mamei și să plîng pe lîngă ea să se așeze să-mi dea să sug. Pînă acolo, în febra efortului uriaș prin care-mi ardeam caloriile cărînd monstruozitatea de scaun, îmi făceam și planul de bătaie, s-o fac pe mama să mă asculte și să mă lase să sug un pic din țîța mea dragă.

Pe cînd aveam vreo doi ani mama a hotărît că am supt destul și e cazul să se ocupe să-l facă pe frate-meu. Atunci m-am mutat cu cățel, cu purcel, în vale la Dădica. De fapt, m-am mutat c-o plasă de țoale și niște săndăluțe albe, le țin minte și acum, că aveau voință proprie, se mișcau în picioare cum voiau ele. Cred că a fost prima dată cînd am realizat că echilibrul se păstrează mult mai bine dacă mergi desculț. Pe mine m-au dezechilibrat totdeauna încălțările. Țin minte că aveam vreo 17 ani cînd mi-a cumpărat tata prima și ultima pereche de cizme din viața asta. Mi le-a luat cu două numere mai mari, să aibă loc un ciorap de lînă, doi, să aibă loc și piciorul să crească. Nu că ar mai fi crescut, dar cine știe. Am iubit cizmele alea, deși călcam cam de sus cu ele, să nu mă împiedic în vîrfurile pline cu lînă.

În vale, a trebuit să-mi găsesc un alt echilibru, cu alți oameni și cu supărarea mare pe care propria mea mamă mi-o sădise în suflet. Prima noapte n-a fost deloc ușoară. A doua nici n-am simțit că a venit, că am avut multe de învățat. De exemplu, am învățat să-mi țin echilibrul pe tăblia patului, acolo unde mă urca Dădica să recit poeziile pe care mi le picura cu generozitate în creier. Doamne, ce fericită eram pe-atunci! Făceam versurile mici-mici, pe măsura mea, reduceam cuvintele la cîte-o silabă și nu-mi mai încăpeam în piele cînd îi vedeam pe toți ținîndu-se de burtă de rîs. Casa noastră devenise loc de pelerinaj pentru toți vecinii. Așa am învățat că oamenii sunt mai fericiți împreună, decît separat.

Minunea n-a ținut decît pînă cînd am căzut și mi-am rupt mîna. Atunci mi-am pierdut prima dată echilibrul și-am constatat că e nasol să-l pierzi odată ce l-ai cîștigat. A durut și-a început să-mi fie frică de înălțimi și de spații înguste. Și de palma cea grea a dădicăi. Uf, ce se lipea!

Odată pierdut, echilibrul se recapătă greu, parcă nu mai vrea să vină așa ușor înapoi. Se comportă ca un copil bătut, se ferește de tine.

Am cunoscut și oameni care n-au avut niciodată echilibru. Aveam o verișoară care n-a apucat niciodată să ridice capul, a trăit întinsă la orizontală toți anii pe care i-a trăit. A avut noroc, că nici n-a crescut mai mare ca un copil de doi ani, deși a apucat să împlinească 10. Doar ochii i se roteau în orbite și limba-n gura deschisă din care se ițeau patru dinți lați, galbeni, ieșiți asimetric. Cu ei rîdea la mine de cîte ori apăream în raza ei vizuală. Atunci, printr-o ciudată nevoie de echilibru, maică-sa începea să plîngă. Era convinsă că fiica ei, unica și iubita ei fiică înțelege tot, știe tot și mă iubește pe mine mai mult ca pe oricine. Avea convingerea asta, deși copila nu vorbea și nu dădea absolut niciun semn că ar auzi sau vedea altceva decît pe mine cînd mă apropiam de ea, iar eu mă simțeam stingheră și-un pic speriată.

În ciuda nevoii de simetrie pe care începusem s-o simt acut de la o vîrstă destul de fragedă, am fost tot timpul cam dezlînată și stingheră, pentru că-mi dădeam seama că-s dezlînată. Încă de la grădiniță, un ciorap stătea ridicat frumos pînă la genunchi, celălalt se lăsat totdeauna pe vine, pînă la gleznă și eram obligată să mă aplec întruna să-l ridic pe rebel. Atunci, uniforma prea scurtă se ridica și mi se vedeau, rușinos, chiloțeii. Toate se echilibrau firesc.

Cînd am mai crescut, plîngeam pe lîngă tataie să mă ia cu el la grădină. Eram fascinată de cumpăna gropanului din care scotea apă să ude grădina. Nu înțelegeam mecanismul care-o făcea să aplece capul cît se umplea ciutura cu apă, ca apoi să se ridice brusc capul și să scoată apa din fundul întunecat al pămîntului. Nu știam ce-o ține în echilibru.

Peste vreo doi ani plîngeam pe lîngă mamaie să mă ia cu ea la tîrg, cînd mergea sîmbăta cu răsaduri. Mamaie nu lua niciodată rata. Punea cobilița pe spinare și bătea cu piciorul 7 km dus și încă 7 întors, de acasă pînă la tîrg și înapoi. Eu oboseam și simțeam că-mi pierd echilibrul, echilibrul ei era în siguranță, ținut de două coșuri pe o cobiliță.

Mai tîrziu am văzut femeile din satul soțului meu cît de mîndre-și purtau povara pe creștet, amortizată doar de un oblanic subțire răsucit din oarece ștergar mai lung. Mă uitam la ele cum urcă mîndre pe coastă cu spatele drept, privirea înainte și găleata plină pe cap și nu scăpa nici măcar un strop din găleată. Echilibru perfect.

Echilibrul meu a fost mai degrabă precar. Am alunecat odată pe gheață și era să rămîn paralizată. Am cunoscut atunci mulți oameni dornici să mă ajute, mai ales cu înjurături și otravă. N-am știut, m-am dezechilibrat, am căzut, m-am ridicat pe garduri, pe pereți, m-am sprijinit de oarece, să nu mă clatin.

Îmi dau seama în timp ce vă plictisesc cu istorii fără importanță, că, de fapt, eu n-am știut niciodată ce înseamnă să ai echilibru. N-am fost nicicînd echilibrată, tot timpul am iubit prea mult, am muncit prea mult, m-am stresat prea mult, am plîns prea mult, m-a durut prea mult. Am înclinat balanța cînd de un taler, cînd de celălalt și m-am trezit tot prea tîrziu de n-am mai apucat să pun în celălalt taler doar cît să conteze. Poate de aceea am căzut de-atîtea ori.

Timpul a trecut pe nesimțite și cînd nu credeam că va mai fi ceva care să mă învie, a venit anul în care totul în viața mea s-a năruit. Am rămas singură printre dărîmături și-un timp mi-a fost teamă și să respir, să nu distrug definitiv echilibrul precar pe care încercam să-l păstrez. La un moment dat am închis ochii și-am oftat. Nu mai puteam vedea nicio rază de lumină și genunchii nu mă mai țineau. Exact cînd credeam că am să mă prăbușesc, un om mi-a luat obrajii-n palmele lui mari și m-a sărutat cu patimă pe gură. Habar n-aveam că există un sărut care să răscolească viața-n mine, care să mă ridice și să mă readucă cu picioarele pe pămînt, în cel mai minunat echilibru ce se poate închipui. A fost un timp cînd un sărut mi-a salvat viața.

Cam atît despre echilibru. Eu recunosc, n-am fost niciodată o ființă echilibrată.