Doi ani și multe, învălmășite


Cred că aveam vreo 5-6 ani cînd ne-am mutat în casa noastră neterminată. Mi-aduc aminte lampa cu sticla afumată ce ne lumina serile, grămada de nisip și cisterna de apă în care intram să prind mormoloci de țînțari. Nu știam eu, pe atunci, că-s larve de țînțari, normal, îi vedeam viermuind prin apa verzuie și-mi închipuiam că-s pui de pești. Făceam palmele căuș să-i prind. De-ar fi știut el tata pe unde-mi fac eu veacul cînd ei nu sunt acasă…

Mi-aduc aminte și cum s-a împiedicat frate-meu de treapta de beton de la intrare și și-a spart sticla de lapte cu biberon pe care o purta cu el pretutindeni. O singură treaptă aveam, doar ridicai piciorul și gata, erai în prag. El era mic, trebuia să-și sprijine toată greutatea pe piciorul sting, ca să-l ridice pe celălalt pînă la genunchi, să-l pună pe treaptă, apoi să se sprijine cu mîna pe genunghiul ridicat, ca să urce. Putea să urce dacă se proptea bine cu mînuțele de treaptă, dar le avea ocupate cu nelipsita sticlă plină cu lapte. Era o sticlă grea, verde, care găzduise initial 500 ml de bere. Îi pusese mama un biberon de cauciuc pe care-l găurise cu acul înroșit în foc și o umplea cu lapte în fiecare dimineață. Puștiul o căra după el și, din cînd în cînd, se opera și trăgea cite o dușcă, astfel încît nu-i era niciodată foame și mama putea să-și facă, liniștită, treaba. Sticla era grea, cu fundul dublu, laptele o îngreuna mai tare, trebuia s-o țină bine cu amîndouă mîinile, dar puștiul era ambițios, se opintea și făcea mușchi, nu renunța la ea în ruptul capului. Nici cînd îl amenința cocoșul nu dădea drumul sticlei, să fugă din fața pericolului.

Cînd piciorul i-a alunecat de pe treaptă, a dat cu bărbia de ciment și pielea i-a crăpat. Săracul, a dat să plîngă, apoi și-a dat seama că ce are în mînă e prea ușor, a văzut cioburile împrăștiate prin balta de lapte ce se lățea pe ciment și-a tăcut. S-a așesat în cur lîngă resturile înlăptate ale iubitei lui, pînă a venit mama. Nu m-am apropiat, mi-era teamă că va începe să urle că eu i-am spart sticla și voi lua bătaie de la mama. Priveam de departe, ascunsă după colțul casei și-l vedeam cu ținea strîns în pumn gîtul sticlei pe care era înfipt biberonul de cauciuc și se uita, năucit, cînd la mînă, cînd la laptele întins pe ciment. Mama a venit în fugă și l-a smuls dintre cioburi. I-a spălat altă sticlă de o jumătate de litru în care a pus lapte și i-a înfipt biberonul de cauciuc în gît, dar degeaba. Nu era Sticla și băiatul a renunțat la biberon brusc și iremediabil.

Îmi mai aduc aminte mașina de filetat sîrmă fixată în fața marchizei, sub un corcoduș. Învîrtea tata la ea toată ziua, avea nevoie de plasă pentru garduri. Și cuiele mi le aduc aminte. Multe cuie mari, mai lungi ca palma mea pe care le bătea în pereți și înfășura sîrmă pe ele. Sute, mii de cuie. Plîngeam să mă lase și pe mine să bat, dar îi era teamă că-mi dau cu ciocanul peste degete, așa că am ajuns la un compromis. El bătea cuiele, eu înfășuram sîrma care era destul de subțire și-o puteam îndoi eu cu puterea mea cea mare. Că, Doamne, ce mușchi aveam pe-atunci cînd făceam și cîte 20 de flotări o dată! Nu mai conta că tata se întorcea pe urma mea, desfăcea și făcea iar ce făcusem eu deja o dată. Găsea tot felul de motive să-mi explice de ce trebuie neapărat să desfacă și să facă iar. Nici nu știu de unde avea atîta răbdare pe atunci și unde-a pierdut-o fuguța după aceea. O fi înghițit-o casa cea nouă și flămîndă care ne înghițea și pe noi în fiecare seară.

Casa noastră pe care atunci o vedeam ca pe o gură uriașă ce ne putea înghiți să ne ducă în altă lume, una întunecată și plină de stafii. Urît mi-a fost totdeauna să stau singură în ea, mai ales pe întuneric.

Timpul trece greu cînd ești copil și vrei să crești mai repede, dar tot s-a dus, eu am devenit adolescentă, am plecat pe la școli ca orice adolescent crescut la țară și-am dus tot timpul dorul unui loc pe care să-l simt acasă.

Cînd ne-am cumpărat (în sfîrșit!) apartamentul în Severin, doar gresia și faianța nu le-am pus eu, în rest, de toate am făcut. Am dat jos tencuiala veche, am gletuit, rașchetat, am dat cu vopsea și chit între rosturi, am vopsit tocăria și,am pus cu trafaletele lavabilă pe pereți. Era un apartament care nu mai fusese zugrăvit din 77, de cînd fusese dat în folosință, avea humă pe pereți iar tencuiala era numai nisip care s-a umflat și-a picat cînd am spălat pereții de mizeria aia de humă îngălbenită de vreme. Am muncit cot la cot cu echipa de meseriași pe care-o plăteam. Am încercat să-mi fac din apartamentul cu 3 camere, de la etajul 4, un cuib.

Cînd am plecat și din Severin, am fost ca un copac matur smuls din rădăcini. Toți se așteptau să clachez, erau siguri că nu o să pot să reușesc singură cu toate, eșec scria pe fruntea mea, ei doar numărau zilele pînă la eșecul inevitabil. Atunci a fost răscrucea cea mare din viața mea. Am lăsat în urmă tot ce-a fost viața mea înainte de ea și-am luat-o de la capăt, printre străini. Prietenii mi-au devenit străini, străinii nu mi-au devenit prieteni. Încăpățînată am fost o viață, așa că am mers înainte, oricum, tăcerea o învățasem deja în 20 de ani de familie Stăncioiu.

Cînd am divorțat, cea mai bună prietenă mi-a mărturisit că nu se aștepta să fiu în stare să fac pasul ăsta. Mi-a fost greu? Oho! Dar am răzbit, nici eu nu știu cum. M-am mai plîns uneori, dar doar ca să mă aud și să prind putere să-mi demonstrez în primul rînd mie că pot merge mai departe fără să cerșesc ajutor.

N-am așteptat nimic de la nimeni, dimpotrivă. Am învățat să-mi adun măruntele bucurii în liniște, să nu tulbur cu ele pe nimeni. Le-am pus pe raftul cu trofee, le-am șters de praf, le-am contabilizat din cînd în cînd, mi-am luat din ele puterea de-a munci mai departe. Și-am reușit ceea ce nimeni nu se aștepta să reușesc vreodată.

Acum doi ani, cînd, în sfîrșit, casa în care locuiesc acum a devenit, cu acte, casa noastră, am răsuflat ușurată, am plîns și n-am spus nimănui. Pentru că nimeni n-ar fi înțeles nici lacrima, nici ușurarea, nici bucuria reușitei, atîta timp cît n-a fost martor zbaterii. Și chiar așa, ce-ar însemna bucuria pentru oricine altcineva, dacă n-ar ști să deschidă brațele și să-mi șteargă, în tăcere, lacrima? Pentru ei toate sunt normale și oarecum logice. Doar eu am simțit țepii și-am acoperit cu grijă dîra de sînge rămasă-n țărînă, să nu o vadă nimeni să-și spună ”am zis eu că clachează, nici n-avea cum să reușească!”.

Un gând despre „Doi ani și multe, învălmășite

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.