Noi, neiubiții


Calendarul meu Delibro a început să piuie. Se apropie zi importantă în viața mea, vine ziua mamei mele.
Anul trecut am sunat-o de ziua ei. Fix de ziua ei, care e cu două zile mai devreme decît ziua ei din certificatul de naștere. Așa se declarau copiii pe-atunci, întîi așteptau oamenii să-și înghită gălbinarea, să vadă: trăiesc, sau nu trăiesc, că dacă nu trăiau, ce nevoie mai aveau de nume? Erau îngropați direct în marginea cimitirului cu alți neiubiți ca ei.
Am sunat-o pe mama să-i urez ”La mulți ani!”. De fapt, l-am sunat pe tata, că el e purtătorul de telefon. Am cerut să mi-o dea pe mama și mama mea a rămas mută timp de cîteva secunde, îi auzeau lacrimile sub pleoape. Lacrimile ei multe peste ochii mari, albaștri. Mi-a venit și mie să plîng. Apoi a izbucnit în rîs și mi-a zis printre suspine ”Dar, mamă, nu azi e ziua mea! Azi e doar ziua în care m-am născut, peste două zile e ziua mea, că așa scrie în buletin”.
Am rîs și eu și-am certat-o. ” Cum, mă, mamă, să fie doar ziua în care te-ai născut? Păi, ai altă zi mai importantă? Asta e ziua matale!” ”Nuu”, zice. ”Nu, ziua mea e cînd m-a declarat tata la primărie, că, dacă nu se îmbăta, poate mă declara și el mai devreme. Așa, ziua mea e ziua în care tata a fost suficient de treaz ca să mă treacă pe numele lui.” Am mai rîs un timp, că-n viața mea cu nimeni n-am rîs mai frumos și n-am plîns mai mult ca alături de mama mea. Apoi am scris textul de mai jos. Și uitasem că l-am scris, l-am găsit, din greșeală, în timp ce căutam altceva prin amintiri.

*

Noi, neiubiții
Nu numai că nu ne-au îmbrățișat niciodată, nici măcar pe ei nu i-am văzut niciodată îmbrățișați. Nu s-au pupat niciodată în fața noastră, nici măcar pe obraz.
Pînă la trei ani a fost bine, creșteam fără griji și necazuri majore. Îl mai călăream pe nenițu, mai învățam cîte o prostie de la vărul lui care lucra la ICIL și venea cu motocicleta în fiecare joi și-mi aducea urdă dulce doar ca să mă audă spunînd porcărele în felul meu unic, din frînturi de silabe. Rîdeau în fiecare seară pînă la leșin și eu eram fericită, credeam că sunt irezistibil de amuzantă.
Mă simțeam iubită chiar și atunci cînd dădica, sătulă de năzdrăvăniile mele îmi mai altoia cîte două palme rapide peste fese de-mi era greu să mă așez două zile.
Apoi am crescut și-a trebuit să mă maturizez brusc. La Grindeni, cu tanti și Săndica n-a mai fost atît de amuzant. Am învățat să fiu o domnișoară, să-mi înghit lacrimile, să-mi păstrez rochița curată și să tac, mai ales atunci cînd Sanda își vărsa frustrările pe mine și pe părul meu.
Scoteam și eu pîrleala cu ”Luci-Luci dă-mi papucii că mă strîng ghetele și mă pupă fetele.” Doamne, cît de jignitor îmi părea acest ”mă pupă fetele”! Vedeți voi, eu deja știam că fetele nu se pupă, că-s fete și e rușine, normal.
După Grindeni tot ce-a fost bucurie în viața mea s-a rupt și s-a împrăștiat în vînt. Nimic n-a mai fost la fel. Și totuși, ar fi fost atît de ușor dacă unul din ei m-ar fi luat în brațe și m-ar fi lăsat să-mi vărs pe umărul matur toate spaimele și toate nemulțumirile mele de copil. Ar fi fost… dar cine să mă ia în brațe? Nici pe ei nu se luau în brațe. Poate că nici pe ei nu i-a luat nimeni în brațe. Cine să-i ia?
Tata a rămas orfan la cîteva luni, nici cît să sugă la piept n-a cunoscut căldura îmbrățișării de mamă.
Cînd ești orfan nu crești drept, crești ca puiul de salcîm la umbră, te îndoi către lumină, te agăți cu putere de raza de soare ce răzbate greu prin coroana bătrînă. Nimeni nu te învață să iubești, în schimb toți te învață să înduri, să taci, să urăști. Apoi vin ”amici” care te învață să te bați, că ești orfan, ești ciuca bătăii. Te întorci acasă și mai încasezi un top de bătaie, să te înveți minte să nu mai vii cu buza spartă și cămașa sfîșiată. De la cine să învețe el bunătatea cînd în jurul lui era doar luptă? A învățat să scrîșnească din dinți și să ridice repede palma.
Mama, și de-a știut ceva, a uitat repede, a trebuit să se adapteze din mers și a învățat să plîngă. Cred că n-a plîns nimeni mai mult ca mama mea în lumea asta.
Mama mea era cea mai frumoasă mamă și mă rupeau ochii ei mari, albaștri cu pleoape veșnic umflate de lacrimi. Nici de mîncat nu mînca decît dacă-și înghițea și lacrimile cu pîine. Cum și cînd să mă mai iubească și pe mine? M-a urît din prima zi, ar fi vrut să fiu băiat, să nu am soarta ei și-a sutelor de femei cu lacrima sub pleoape. Cînd se oprea din plîns, țipa la mine. Nimic nu făceam cum trebuie, nu eram bună decît de draci, că prostiile se lipeau de mine ca turița de pantaloni. Doar lucrurile bune nu se lipeau, toate fetele lumii erau mai bune, mai pricepute, mai harnice ca mine.
Cînd eram mică credeam că sunt înfiată. Mă gîndeam că m-au luat de suflet de undeva, sau m-au schimbat la maternitate cu fata altcuiva. Mă puneam în mijlocul patului, îmi îmbrățișam genunchii cu mîinile, mă legănam ca orfanii ăia de la casa de copii pe care i-au scos la lumină străinii după revoluție și visam că strigă la poartă mama mea adevărată, că vine să mă ceară înapoi și să-i aducă mamei fata cu care am fost schimbată.
Eram convinsă că eu sunt motivul lacrimilor mamei și că pe cealaltă avea s-o iubească sigur. Într-un fel s-ar fi aranjat lucrurile frumos, nu-i așa?
Alteori mă gîndeam cum ar fi să-mi țin respirația pînă mor. Să mă găsească nemișcată pe pernă și să se termine tot. Îmi închipuiam ce speriați ar fi fost, cum ar fi umblat după sicriu și haine noi să mă îmbrace, cum și-ar fi smuls părul din cap că au pierdut un copil așa bun, o vedeam pe mamaie îngenuncheată lîngă căpătîiul meu, cu hainele ei largi și negre, cu basmaua trasă pe frunte, cum își jelește soarta nedreaptă. Mă podidea plînsul și-mi luam gîndul. Cum s-o las pe mama să ajungă să se îmbrace ca mamaie toată viața? Era suficient cît plîngea, oricum.
Cînd nu plîngea, rîdea cu noi din orice. Știa să rîdă colorat, te molipseai de rîsul ei împrăștiat în stropi de aur peste tot. Și rîdea, rîdea mult, cînd nu avea motiv să plîngă. Atunci îmi era cald pe dinăuntru, chiar dacă îmi consumam veselia cu parcimonie, cu teama că, dacă mă las pradă ei, voi plăti imediat.
Eu mi-am văzut părinții îmbrățișîndu-se prima dată la nunta mea. Ninsese toată noaptea de sîmbătă spre duminică, era o zăpadă numai bună de bulgărit și toată lumea se distra copilărește. Socrii mei au dat tonul cu tăvălitul în zăpadă, ai mei i-au imitat. Ne plimbam prin sat cu alaiul de nuntă și ei se tăvăleau, se îmbrățișau, se atingeau indecent, se pupau pe gură iar mie-mi venea să vomit de jenă. De unde să fi învățat că nu era nimic jenant în hîrjoneala lor?
Ne-am născut și-am crescut ca buruienile, neiubiți de nimeni. Cum să ne iubească, cînd nici pe ei nu i-a iubit niciodată nimeni?

Un gând despre „Noi, neiubiții

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.