Puță


Mă uit la el cum doarme întins cît e de lung pe marginea patului. Sforăie, e dus în lumea viselor și nimic nu-i tulbură somnul.
Motanul ăsta e exemplu de supraviețuire. A ajuns la noi din întîmplare. Întîmplarea care se numește Alina și-a moștenit inima de catifea a maică-sii. Era cît să-l ții într-o singură palmă, un ghem de blăniță albă cu ochi albaștri. Nu avea mai mult de 200 de grame, din care cel puțin 30 erau purici. Îl scosese o vecină să-i dea drumul în grădina blocului. Să se descurce. Fusese luat de cadou, dar sărbătoritului i se refuzase darul așa că nimeni nu mai avea nevoie de el dacă nu i se putea pune fundă roșie la gît să fie oferit trofeu unui puști inconștient care să-l chinuie. Alina mea n-a avut inima să-l lase, a venit cuel acasă.
”Uite, mami, ce ochișori are! Vezi cît e de frumos? Uite-uite ce codiță!” Avea, e adevărat, o codiță cît un fir de ață maronie și doi ochișori rotunzi desprinși din cer. Mami avea două joburi și puțin timp, pe deasupra mai avea o mîță crescută cu seringa, culeasă tot de fiică-sa de pe străzi dar s-a uitat în ochișorii lui și l-a oprit. După băile ritualice de despurecire a urlat continuu 4 zile și 4 nopți ca-ntr-o poveste cu motanul desculț urlător. Cînd n-am mai rezistat i-am spus că-mi pare rău, dar eu nu mai suport și dacă mai urlă ne despărțim. Și-a tăcut. Timp de aproape 8 ani.
La 7 luni a făcut pui cu pisica pe care o aveam deja în casă. Nici ea nu avea un an, dar a fost grăbită la măritiș și și-a plimbat cu folos coada pe la nasul lui. Niciunul n-am crezut că e în stare de așa o performanță de la o vîrstă atît de fragedă. Ne-am înșelat, a fost în stare să odrăslească 4 lighioane mici și chele. Una a murit la naștere și-au rămas 3. Pe care le-a crescut cu toată uimirea și dragostea unui părinte. Era februarie, casa în care locuiam cu chirie era umedă și rece, pe jos aveam linoleum și ciment. Îi pusesem într-o cutie de carton și cutia o culcasem lîngă mine pe canapea. Acolo se încolăcea muma lor, torcea și le dădea să sugă. El se așeza în fund lîngă cutie și privea fascinat la viermuiala lor. Din cînd în cînd mai ridica ochii ăia perfect rotunzi la mine. ” Vezi ce perfecți sunt? Sunt ai mei!”, îmi spunea, apoi îi mîngîia cu lăbuța. I-a învățat să se spele, să se joace, i-a pus la punct cît au fost obraznici iar ei au crescut încrezători și au plecat fiecare pe la casele lor.
Apoi s-a întîmplat și-a căzut de la etaj. Avea obiceiul să sară pe pervazul de la geamul de la baie și să privească de acolo la porumbei. În ziua aia a fost furtună, s-a făcut curent, geamul s-a trîntit peste el și l-a împins jos. Direct pe ciment s-a dus. Și-a rupt un dinte, s-a lovit urît la cap și i s-a desprins retina la amîndoi ochișorii. L-am cules de pe alee aproape mort. Am chemat ambulanța animalelor, medicul nu mi-a dat prea mari speranțe, dar l-a tratat și a venit încă două zile să-i facă injecții și să-l consulte. Prima dată cînd și-a revenit, așa amețit cum era, mi-a tors. Să-mi spună că va fi bine, să nu mai plîng. L-am păzit o săptămînă. A rămas cu un tremur al ochilor cînd se sperie. Tensiunea intracraniană îi este oscilantă.
Apoi i s-a făcut de dus după mîndre prin vecini. L-a învățat Suri să se strecoare printre gratiile de la bucătărie și să iasă în libertate. Libertatea lui se termina invariabil sub un calorifel pe casa scării, sau încremenit la ușa cine știe cărui vecin. Tremura și nu îndrăznea să miște. Îl luam în casă, îi făceam baie să scot din blană mirosul de urină, că făcea tot timpul pe el și peste două zile evada iar.
Cea mai importantă aventură de genul ăsta a avut-o totuși mai tîrziu, după ce ne-am mutat în altă casă. Locuiam la etajul 1 și pe lîngă balconul nostru urca pînă la etajul 4 o viță de vie cu o tulpină uriașă crescută de așa manieră că putea fi escaladată foarte ușor de toate pisicile cartierului. A folosit-o și el să coboare în grădină și să înceapă aventura vieții lui. A ajuns de data asta tocmai pînă la blocul de peste stradă. A încremenit acolo în scara oamenilor, o vecină iubitoare de animale l-a găsit și l-a luat în casa ei. The end.
După 3 zile am știut că nu se mai întoarce. Mă rugam doar să nu-l fi sfîșiat cîinii din haitele cartierului. L-am căutat disperată prin toate tufișurile, fiu-meu la fel. Într-un final tot el l-a găsit și l-a adus acasă. Își făcuse obicei să întrebe pe toată lumea de motanul năzdrăvan. S-a dus într-o zi după pîine și s-a întors cu craiul. Îl recunoscuse femeia.
Apoi s-a hîrjonit cu Suri pe geamul de la dormitor, a alunecat și a căzut ca un bolovan în grădină. Și-a rupt toate falangele unei lăbuțe. Acum are tije metalice pe fiecare din ele, a fost nevoie de operație ca să mai poată merge normal. Atunci am stat cu inima cît un purice că operația era cu risc major din cauza sechelelor rămase de la prima cădere. A scăpat.
Cînd a început să-și marcheze teritoriul în bibliotecă pe cărți, l-am dus la castrat cu orice preț. Îl mai dusesem și înainte, dar doctorița lui ne refuza sistematic… din cauza problemelor rămase de la prima cădere. Îi era teamă că nu o să se mai trezească din operație. A trebuit să mergem la alt medic să-l castreze. Și-a revenit.
Ultima dată era să moară pe bune. Are probleme cu vezica, adună nisip. Acum știm, atunci habar nu aveam pînă nu s-a umflat ca un balon că nu mai putea să urineze deloc. Suferea cumplit. Atunci a început să vorbească. se punea în fața mea și mă privea fix în ochi cu ochii lui ca două farfurii albastre iar mieunatul de durere mă rupea în două. O seară cu perfuzii la Facultatea de Medicină Veterinară și o săptămînă de antibiotic la cabinetul de peste stradă l-au scăpat.
Mergeam cu el la tratament și la schimbat de sondă iar asistentele erau înnebunite cînd îl vedeau așa mare, flocos, frumos și cuminte. Îl puneam pe masa de consultație și nu mișca, doar mă privea speriat, apoi se tîra ușurel pînă în brațele mele, asta după ce acasă mă alerga cîte o jumătate de oră pînă să reușesc să-l prind. Într-o zi întîrziasem și la serviciu, mă grăbeam ca naiba, iar el mă tot învîrtea în jurul canapelei din sufragerie. Am dat să întind piciorul să sar peste canapea și cum îmi luasem și eu o fustă sexi , cînd am păcut pasul a crăpat cusătura pe fund de sus pînă jos, la tiv. M-a lăsat practic în curul gol. Am zis că-l strîng de gît.
La cabinet tremura. Doamnele încercau să-l liniștească ”Robi, frumosule, ce faci tu, măi băiatule?” iar eu mă gîndeam că nu o să răspundă niciodată la numele din buletin, că el știe doar de Puță. Mă întrebam ce-ar zice ele dacă le-aș spune că ar trebui să-l strige ”Puță, frumosule, ce faci tu…”.
Cînd plecam de acolo era cu totul altceva, își permitea să studieze peisajul, să se uite după vrăbiuțe, știa că merge acasă unde e în siguranță.
Acum doarme ca un porc. Și sforăie. Nici sub coadă nu-l doare că eu iar fac noapte albă și mîine-s zombie că stau să vă povestesc vouă despre el.
Hai, noapte bună!
34369703_1529478170512147_3210781589004877824_o

4 gânduri despre „Puță

  1. Ştiu şi eu cum e cu „sufletul meu”… Era tot găsit, mic, complet negru şi cu nişte ochişori albaştri ca două petece de cer. Dar ochişorii lui au devenit aurii pe parcurs. Mă iubea cu toată inimioara lui situată în dreapta, mă aştepta la uşă în fiecare seară. A murit acum 7 ani, de cancer, chinuit, după ce a trăit un an şi jumătate doar în trei picioruşe. A trăit 15 ani fără vreo 2 luni.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.