Amănunte


E-o dimineaţă din aceea, „pe dos” cum zice Cristi. Ca atunci cînd unchiul Costel a venit pe neaşteptate la noi cu doamna aceea drăguţă şi era atît de fericit că m-a luat în braţe, m-a pupat şi m-a întrebat dacă-l iubesc. Mi s-a strîns stomacul ghem şi-am vrut să mă desprind din braţele lui, dar mă ţinea strîns-strîns şi mă obliga să-l privesc în ochi şi să-i răspund. Ce să-i răspund? Ce e aia „te iubesc”? Pînă la urmă am şoptit „da” şi am plecat ochii ca să nu vadă că-mi vine să plîng. M-a pus să-l pup pe obraz şi mi-a dat drumul. De-atunci îl ocolesc. Cine mi-a zis mie vreodată că mă iubeşte? Nimeni. Nici el n-a mai fost altă dată la fel de fericit ca atunci, nici pe doamna aceea cu părul roşcat care rîdea cu ochii și cu toţi dinţii nu am mai văzut-o pe la noi. Ştiu doar că mama l-a chemat în bucătărie şi i-a spus că ea nu e de acord să-i vină în casă cu toate „fufele”. Fix așa i-a zis: „Eu nu sunt de acord să vii aici cu toate fufele, să știi că te spun Elenei. Ce vrei, să zică pe urmă la proces că am știut și te-am acoperit?” Unchiul a rîs, i-a spus ceva la ureche şi-a plecat. Mama a fost nervoasă toată ziua, dar nu i-a spus mătuşii. Mie mi-era teamă că unchiul nu o să mai vină niciodată pe la noi, dar el e bun şi nu ţine supărare.
Azi nu m-am dus la şcoală, sunt bolnavă, tata s-a dus s-o ducă pe soru-mea la grădiniţă, mama e și ea bolnavă, nu poate să se ridice din pat iar mie mi-e greu de cîte ori se îmbolnăveşte aşa brusc, că n-avem voie nici să ne jucăm, să n-o deranjăm, c-o doare capul dacă ne aude. Nici să plecăm nu ne lasă, că-i e frică să nu facem prostii şi ea să nu ne vadă să ne altoiască cu jordeaua de după uşă. E e-go-is-tă. Ieri am învăţat cuvîntul ăsta într-o carte de oameni mari pe care am luat-o de la biblioteca din centru şi o citesc pe furiş, să nu mă vadă tata, să mi-o arunce. Nu prea ştiu bine ce înseamnă, o să mă duc la şcoală s-o întreb pe tovarăşa învăţătoare, dar sună frumos.
Simt că mă doare aici în piept și nu pot respira dacă nu plîng și nu e bine să plîng, că imediat m-ar lua tata la ochi și mi-ar trage două palme să am motiv. La noi, nimeni nu plînge fără motiv, nici mama, deși ea se mai ascunde uneori, cînd crede că n-o vede nimeni și plînge pe muțește, doar cu lacrimile, de-mi vine să mă duc s-o mîngîi pe creștet și să-i spun că o să fie bine, așa cum face bunicul cînd vine să mă vadă.
– Da’ tu ce faci acasă, Anişoară? Unde-i tac-tu?, aud o voce de femeie în spatele meu şi tresar.
– Nu ştiu, moaşă, a plecat s-o ducă pe Irina la grădiniţă şi nu s-a întors.
– Da tu de ce nu eşti la şcoală?
– Păi sunt bolnavă, am febră și-a zis tata că mai bine stau acasă.
– Mă-ta unde e?
– În casă, e bolnavă. Vrei s-o strig?
– Lasă că ştiu drumul.
O văd cum intră ca o furtună în casă şi trînteşte uşa în urma ei iar mie-mi vine să mă chircesc şi să-mi bag capul între genunchi, să nu mă lovească. De ce-o fi aşa arţăgoasă, doar nu i-am zis nimic rău. Sper să nu iau bătaie și din cauza ei. În casa asta orice motiv e bun pentru o porție de bătaie. Tata zice că nu strică niciodată o bătaie în plus, bunicul zice că e nebun și o să cheme o dată salvarea să-l ia să-l ducă la spitalul de nebuni, că el nu l-a bătut niciodată așa, dar tata s-a enervat și l-a dat afară. I-a spus că e prost și uită prea repede. M-a durut inima atunci, că bunicul a plecat cu ochii în lacrimi pe drum și eu l-am petrecut cu privirea printre uluci pînă a dat colțul. L-au oprit vecinii toți să-l întrebe ce-a pățit și mi-a fost rușine că imediat avea să bată Dorina în poartă să afle amănunte. Așa le spune ea, amănunte și rîde cu tata și-l învață numai să fie rău, să ne bată pe toți și să ne pună cu botul pe labe. De-aia plînge mama cînd crede că n-o vede nimeni, eu știu.
Pe pirostrii fierbe molcom o căldare cu apă. Frec cu o nuia în jar, scînteile sar vesele și se sting imediat, ca artifiicile din pomul de Crăciun. Ce bun ar fi un porumb acum, dar mai e mult pînă se face porumbul de copt, nici n-a făcut păpușă. De m-ar vedea bunica m-ar trage de mînă şi mi-ar arunca nuiaua în foc. „Fă, fi-ţ-ar capu-al iacăcui, n-ai ce face? Te pişi în pat la noapte, proasto şi te scoate mă-ta-n curu gol să dormi afară cu Lăbuş”. Toți copiii știu că dacă te joci cu focul te piși noaptea-n pat, doar văru-meu Gigi rîde de prostia asta și învîrte nuiaua aprinsă pe deasupra capului, de se face ca un cerc de foc și zice că-i sfînt din ăla de pe pereții bisericii și-a venit să facă minuni în lume. Pînă acum n-a făcut nicio minune, dar sigur va face el o dată ceva.
În capătul uliţei schelălăie un cîine şi imediat îl aud pe tata cum înjură. Se întoarce acasă, e nervos. Arunc repede nuiaua.
– Ce faci tată, ai ajuns?, sar repede cu gura să nu apuce el să zică ceva ce nu-i place. Am avut grijă de foc, uite.
Nici nu se uită la mine, aruncă o privire scurtă la bicicleta moașei ce se odihnește rezemată de peretele casei și-ntreabă scurt.
– A venit moașa?
– A venit, e în casă cu mama.
– Bine, lasă focul ăla că am eu grijă de el acum, du-te și te joacă.
– Da n-am cu cine, șoptesc necăjită.
– Nu mă interesează, fă-ți de lucru, că nu e locul tău aici.
Mă iau și mă pitesc în grădină, nu e bine să stau în preajma lui dacă mi-a zis să plec. Știam un cuib de arici sub salcîmul de lîngă gard, merg să văd dacă a făcut pui. Soarele mi-aprinde părul, dacă pun mîna arde, deasupra mea se învîrt două rîndunele, au cuibul deasupra ușii de la grajd și le e frică să nu le fur puii. Lasă mă, că nu umblu eu la puii voștri, nu trebuie să-mi scoateți ochii, mă uit doar după pui de arici și nici lor nu le fac rău, doar mă joc puțin cu ei. Vreau să mă conving dacă și țepii lor sunt tari. Cu rîndunelele e bine să vorbești, ele te aud și se liniștesc, se așează pe sîrmă, ciripesc și-și spală penele. Din coșare Doina fornăie pe nas, cred că i-a intrat o muscă din aia de n-o lasă deloc în pace. M-aș duce să vorbesc și cu ea, dar e tata acasă și nu-mi dă voie să mă apropii de cal, să nu mă lovească cu copita, de parcă Doina nu știe că pe mine nu are de ce să mă lovească, că eu nu o bat niciodată, îi duc mere și pîine și se bucură. I-am dus o dată o felie întreagă de cozonac, toată a mîncat-o și după aceea a nechezat fericită. Uite, ariciul chiar are pui! Îi scot pe rînd la soare, sunt mici-mici, ca niște șoricei albi și golași. Tii, ce botic roz au, ce lăbuțe străvezii cu vinișoare roșii ca niște ațe subțirele, de mătase, mai subțiti ca mătasea cu care coase bunica pe ie, mai subțiri ca orice fir subțire pe care l-am văzut vreodată! Mămica arici s-a zburlit și se agită toată pe sub frunza de brusture, nici nu-i mai e frică de mine, să se facă ghem, vine și-și pune boticul pe piciorul meu, mă roagă să le dau drumul. Ho, ho, că nu-i mănînc, îi pun la loc, uite. Ce te-ai speriat așa? Îi așez cuminte în vizuina lor de sub frunzele de brusture și ea mă scuipă ca o pisică și mă gonește de lîngă casa lor. Unde să plec?
La vecinii de peste drum e scandal, iar strigă Victoriţa la fie-sa că e puturoasă și n-o ajută la treabă, a dracului pielea şi pe asta, îi place să audă tot satul că n-o ajută pe ea nimeni. Măcar de-ar fi adevărat, numai eu ştiu că biata Sofica nici la joacă nu are timp să iasă vreodată că o pune mă-sa la muncă. Eu m-aş juca cu ea, îmi pare rău cînd o văd cum priveşte printre uluci seara, cînd ne adunăm noi la poartă la Ionel să ne jucăm noi „flori, fete, filme sau băieţi”, am şi chemat-o odată dar a fugit speriată înapoi că tocmai ieşea gheonoaia din curte.
Tresar și-mi sare inima din piept, aud, sau mi se pare că țipă mama? Îmi ciulesc urechea şi-mi vine să plîng din senin, mă gîndesc că-i bolnavă și nu se poate mișca, iar moașa cu tata nu mai ies de acolo, din casă. Dac-o omoară? Să ştii că de-aia m-au gonit de acasă! Îmi țin respirația și de încordare văd stele colorate în fața ochilor și musculițe mici ce rîd de mine-n zbor. Mă ridic, mă clatin sub greutatea capului, închid ochii și aud clar al doilea țipă şi tata iese repede din casă cu un lighean în braţe. Alerg spre el și-l văd cum golește lîngă gard o apă roșie, ca macul. Ţip.
– Te rog, tată, te rog, n-o omorîți pe mama, ce-aveți cu ea? Te rog, lasă-ne-o pe mama!
Transpirat tot, cu ochii în lacrimi, surprins de atacul meu, tata se întoarce și-mi trage o palmă peste ureche de aud un vuiet lung, de apă tulbure în creier.
– Ce-i cu tine aici? Ți-am spus să dispari!
– Unde să dispar? Ce faci cu mama mea, o omori?
– Taci odată că-ți închid eu gura de tot! Nu o omoară nimeni, o facem bine.
– Cum, n-auzi că țipă?
– Dacă mai ţipi şi tu, te aude lumea și ne închide pe toți iar pe tine o să te ducă la casa de copii, să stai acolo fără mamă, fără tată, fără nimeni pe lume. Ești nebună?
Închid gura și-l privesc fără să respir pînă rămîn fără aer. Încă mă ține strîns de mînă și mă clatină, simt cum îmi amorțesc degetele și se învinețește locul din care strînge și părul mi se încîlcește peste ochi, mai am puțin și cad din picioare. Se uită prin mine, parcă ar fi văzut o fantomă în spatele meu. Ligheanul pătat de sînge zace pe iarbă, ca o rană deschisă a pămîntului. Din casă apare moașa cu un șorț mare, pătat și-n mîinile pline de sînge are un ghem negru, dă cu ochii de mine și o văd cum se albește la față. Tata se uită fix în ochii ei, mă lasă pe mine și sare să-i ia din mîini ghemul acela negru. Eu cad în genunchi, întind mîinile să mă proptesc și simt cum o piatră ascuțită își înfige muchia în palma stîngă. Privirea mi se întunecă și mă întind pe iarbă. Pămîntul suge lacom sîngele ce țîșnește voios din palma mea, așa cum l-a supt și pe cel aruncat de tata din lighean.
– Ce caută fata aici, Victore? Mă, tu ești nebun, vrei să mă vezi în pușcărie, să mă omoare ăștia pe acolo? o aud ca prin vis cum îl ceartă pe tata și îl aud și pe el mormăind un răspuns în timp ce mă ridică în brațe și mă așează pe băncuța de sub boltă, să-mi spele rana.
– Mă băiatule, v-am tot ajutat pînă acum, dar voi o să-mi puneţi capul, mă! De-acu să vă descurcați singuri dacă nu mă asculți. Nu ți-am zis să trimiți copiii de acasă? Dacă vorbește asta cu cineva și mă trezesc cu miliția la ușă într-o noapte, ai? Tu nu-ți dai seama că înfundăm pușcăria toți? Crezi că voi scăpați?
– Lasă că nu o să vorbească, nu mă mai certa și mata. Vezi cît de amărît sunt, de ce mă tot lovești? N-o să vorbească, am eu grijă.
– Te lovesc că ești prost și nu poți să te abții ca orice prost. Ține-ți pantalonii pe tine sau fă cinci copii și nu te mai cert.
– Păi da, că mata vorbești, îți e ușor, dar eu ce să fac? Sunt tînăr, am nevoie! Cu ce să cresc cinci copii, nu vezi că abia avem ce pune pe masă și-așa?
– Atunci nu mai avea nevoi, abține-te, i-aruncă moașa peste umăr și intră val vîrtej în casă, unde mama geme ușor. Aruncă gunoiul ăla de acolo și vino să mă ajuți nu mai sta ca o momîie în mijlocul bătăturii, se mai aude și ușa se închide în urma ei.
Tata ia apă cu o cană din ciutura fîntînii, mă spală pe ochi, pe mînă, mă mîngîie pe obrazul umflat şi mă pune să țin apăsat batista pe care mi-o înfășoară peste rană.
– Stai aici cuminte. N-o omoară nimeni pe mă-ta, după ce pleacă moașa o să te duc la ea să vezi că e bine. Mă, tăicuțule, mă, sunt lucruri pe care tu nu le înțelegi, nu te băga în ele. Fii cuminte și o să fie totul bine. Vezi-ți tu de copilăria ta, lasă oamenii mari cu problemele de oameni mari.
Mă uit la fața lui întunecată și iar mă bufneşte plînsul. Îl urmăresc cum intră în casă și iese imediat cu încă un lighean cu apă murdară, apoi cu unul cu apă mai curată, apoi cu șorțul moașei pe care se duce și-l aruncă în foc. Tac și aștept, simt o greutate mare pe umeri de cînd mi-a vorbit așa blînd. Într-un tîrziu iese și moașa curată și aranjată, mă privește cu ochi răi și pufnește.
– Na, c-am scăpat-o pe mă-ta, ești mulțumită acum? Ia să fii cuminte și să nu mai umbli teleleu pe drum la joacă, că o să ajungi să pățești ca ea și pe tine nu te mai scap, se stropșește la mine și eu nu pot decît să dau ușor din cap că „da”.
Încalecă bicicleta și iese grăbită pe poartă. Tata apucă și el coarnele bicicletei și fuge după ea. Rămîn singură, cu umerii plecați și privesc cum picură lacrimile pe nisip, nisipul le suge însetat. Într-un tîrziu mă strigă mama cu voce mică, liniștită. Alerg la ea și-o iau în brațe.
– Să nu mori, mamă, auzi? Să nu mori să ne lași la casa de copii, promit că sunt cuminte şi nu te mai supăr niciodată.

 

6 gânduri despre „Amănunte

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.