Am iubit Crăciunul de când mă știu, de fapt, cred că prima iarnă, cu primul brad împodobit afară, în zăpadă, cu mama frumoasă și îmbujorată care mă ținea în picioare lângă el, zâmbetul ei fericit mi-e prima amintire.

Na, că am mințit, e a doua, prima e botezul meu, poarta mare, vopsită în verde, larg deschisă, pe care oamenii o ignorau în agitația lor veselă, lăutarii tuciurii care m-au condus cu vioara, cobza și acordeonul biserică, nunta părinților mei, frumoasa mea mamă îmbrăcată în rochie albă de mireasă, cu firele lungi de tel prinse după urechi.

Văd și acum, aievea, fotografia alb-negru cu locul acela magic cu oamenii lui dragi de atunci. Azi nici locul, nici oamenii nu mai sunt, s-a împrăștiat care încotro, unii prin astă lume, alții prin cealaltă. Crăciunul mi-a rămas, de el îmi sunt legate momente care m-au marcat, nu toate fericite, dimpotrivă aș putea spune și-am încercat să-l onorez întreaga mea viață.

Din primul Crăciun mi-a rămas doar bradul, apoi amintirile s-au adunat, am început să-mi prind singură globulețele de crengile parfumate, în casă mirosea dumnezeiește a prăjituri, Doda era când caldă și îmbujorată de la foc, când rece și îmbujorată de afară, din ger. Îmi plăcea căciula ei roșie de sub care i se iveau cârlionții negri, ochii mari în care lucea o stea, eram îndrăgostită de ea. De ea și de mama.

Ne-am mutat la casa noastră și primul Crăciun acasă a venit cu frig și întuneric. Pe tata îl arestaseră pe toamnă, nu mai știam nimic de el de aproape două luni, porc nu aveam că-l tăiase mama și-l dusese plocon securistului care-i promisese că o să-i dea drumul tatei. Casa era neterminată, nu aveam gata decât o cameră, o sobă de cărămidă cu plită și-o lampă cu gaz. Până a venit tata mama a reușit cumva de-a băgat curent electric și eram atât de mândră de lumina care se aprindea în tavan când apăsai pe butonul magic, mi se părea că soarele întreg coborâse în casa noastră și ne lăsase cadou câte o rază în fiecare cameră. După sticla veșnic afumată a lămpii cu flacăra ei tremurătoare, când aprindeam becul spânzurat de două fire, parcă pășeam în rai, chiar dacă podeaua lipită cu lut și paie era rece și goală și pe pereții dați cu var tremurau doar umbre reci. Când s-a întors tata l-am luat de mână și l-am plimbat prin toate camerele, să-i arăt minunea pe care am înfăptuit-o cât a fost plecat, mă simțeam de parcă poleisem casa cu aur și el trebuia să se bucure enorm de asemenea realizare. Plângea, a fost prima și ultima dată în viața mea când l-am văzut pe tata plângând, iar eu credeam că plânge de bucurie suntem atât de bogați că avem lumină la comandă.

Iernile erau ierni pe vremea aia, veneau din noiembrie cu prima zăpadă și se terminau în martie, cu primii ghiocei. Mă duceam la aprozar și răvășeam grămada de brazi înainte ca restul satului să apuce să umble prin ei. Mama era prietenă cu vânzătoarea și-mi trimitea vorbă de cum descărcau camionul. Tata îl aducea acasă când se întorcea de la serviciu. Îl lega pe cadrul bicicletei și venea mândru, pe jos, pe lângă el, dădea jos din pod suportul de fier pe care tot el îl meșterise, îl așeza în mijlocul camerei noastre și mă lăsa să-l împodobesc cum vreau. Era singura dată în an când primeam portocale. Treceam o ață prin mijlocul lor și le atârnam la baza crengilor, alături de merele roșii alese pe sprânceană, ciocolățelele făgăraș și pungile de pufuleți nelipsite de sub brad. Îl încărcam cu vată din pachetul mamei și-i prindeam la urmă clipsurile lumânărilor colorate cu care-l luminam. Flacăra lumânărilor tremura și făcea beteala îngustă să strălucească. Credeam pe atunci că e făcută din aur și argint și că micii clopoței prinși de ea trebuie să fie cei mai valoroși din lume.

Veneau colindătorii și ne cântau în prag iar mama deschidea larg ușa casei și mă obliga să ies să-i ascult și mie îmi ardeau urechile de rușine, mi se părea că toți băieții aceia necunoscuți se holbează la mine, îmi pătrund cu ochii prin carne, în minte și află lucruri pe care nici măcar eu nu le știam, lucruri de care vor râde mult timp de atunci înainte. Nu-i priveam în față, mă uitam la mâinile lor aspre, crăpate de ger și de muncă, ascultam colindul, cum spuneau ei de Maria și de pruncul Cristos ce s-a născut în iesle, de magii ce i-au adus daruri și de boii ce suflau abur cald peste el în iesle și mă gândeam că mare minune e povestea asta cu o fecioară, un prunc și trei magi, dar nu înțelegeam de ce trebuie să se adune cete de copii s-o cânte o singură dată în an, pentru asta să-i mai și plătești. Mama gătea și mai ieșea din când în când veselă și îmbujorată din bucătărie, în casă mirosea a sarmale și caltabosi, a cârnați usturoiați numai buni de pus pe culme, a căldură, afară era frig și întuneric și, după un timp care-mi părea infinit, colindătorii își croiau pârtie către poartă după ce strigau în cor de răsuna casa „la anul și la mulți ani, să ne dați și nouă bani!”. Uram urarea asta și abia acum îmi dau seama că o uram pentru că nu se potrivea cu magia colindului.

Nu primeam cadouri în afară de zece pungi de pufuleți și de cele câteva portocale ce atârnau în brad până treceau sărbătorile. Uneori aveam bomboane de pom colorate învelite în staniol în care riscam să ne pierdem dinții. Îmi doream să avem și noi sub brad păpușele și tobă și mașinuțe, ca în poza din cartea de citire, în care copiii păreau atât de fericiți de cadourile primite.

Într-o toamnă, pe la începutul lui septembrie, a stat mamaie –mama mamei- la noi o săptămână. Într-una din zile ai mei au uitat pe masă două sute de lei, două hârtii albastre noi nouțe, erau banii pentru medicamentele mele. Mamaie a curățat masa și banii au căzut undeva între piciorul mesei și perete. Nu i-a văzut și când au venit ai mei să întrebe de bani a început să plângă săraca, de rușine și de necaz, credea că o vor acuza pe ea că i-a furat. I-au căutat toți, dar n-au reușit să-i găsească, i-am găsit eu a doua zi, când m-am aplecat după stiloul pe care-l scăpasem din mână în timp ce-mi făceam temele. I-am păstrat, chiar dacă mamaie încă mai plângea și se jura că nu i-a luat ea, iar tata era negru de supărare. De Crăciun am cumpărat din ei o instalație electrică cu 8 beculețe ascunse într-un soi de diamante colorate de plastic, o păpușă de 9 lei, avea 12 cm și era toată de cauciuc, o tobă de tablă și-o goarnă colorată pentru frate-meu, un parfum de lăcrămioare pentru mama și habar n-am ce nimic pentru tata. I-am adunat pe lângă brad, le-am înmânat solemn cadourile de la moș Gerilă, ei s-au uitat ca la a opta minune a lumii și eu m-am simțit trădată de cartea de citire, mă așteptasem să aibă reacțiile familiei din poză, să mă bucur de bucuria lor.

Mai târziu, la 17 ani, când am venit în vacanța de Crăciun, tata mi-a făcut primul cadou din viața mea, îmi cumpărase cizme negre, o geacă roșie de fâș ori și pantaloni albaștri de stofă care semănau cu blugii și-a așteptat reacția mea cu aceeași emoție cu care așteptasem eu cu șase ani în urmă să-i văd pe ei fericiți. Eu am fost de-a dreptul în ceruri, chiar dacă cizmele erau cu două numere mai mari, ca toată încălțămintea pe care mi-a cumpărat-o tata de-a lungul timpului –să aibă piciorul loc să crească, deși încetase să mai crească de la 14 ani și-n geaca de fâș intra și el pe lângă mine.

Azi am făcut sarmale și cârnați cât să avem ce pune pe masă de sărbători și-am picat lată la ora 8,00 seara, odinioară pregăteam un porc întreg într-o zi, umpleam culmea de cârnați și adormeam la ziuă și tot nu eram așa obosită. Nu știu când mi-a trecut timpul. Am ațipit și m-am trezit cu gândul la Crăciunul de acasă. Știu, nu mai e nimic din tot ce-a fost, oamenii sunt alții, obiceiurile altele, așteptările altele. Lumea s-a schimbat și uneori cu greu îmi mai găsesc locul în ea. Crăciunul îmi rămâne, totuși, sărbătoarea de suflet.

Crăciun fericit să aveți și sărbători cu bine. Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, să aveți bucate alese, să vă bucurați de copii, de nepoți, de părinți cât îi aveți că, timpul trece repede și nici nu-ti dai seama când vine secunda în care-i pierzi. Sper ca de data asta pruncul Iisus să ne aducă și un pic de înțelepciune în plus și mai ales să stingă ura, să ne învețe cum să ne reconstruim punțile pe care le-am dărâmat între noi.