-Măi năzdrăvanilor, treceţi odată la culcare, bate din picior bătrâna, cu prefăcută mânie.

-Nu vrem! răspunde încrezută fetiţa cât un nod cu mâinile aşezate bătăios în şolduri.

-Hai păpușa mamei, vine mă-ta acum şi luăm toți bătaie.

-Nu eşti maica mea. Şi dacă ne spui, te dau afară.

-Unde să mai dai afară? Unde să mă duc?

-Nu mă interesează. Acasă la tine, să nu te mai văd.

-Bine, dacă tu aşa vrei, uite plec, dar să ştii că tu eşti vinovată dacă mă mănâncă câinii acuma noaptea.

-Nu mă interesează.

Baba, nici una nici două, se ridică și iese pe uşă, iese şi pe poartă. Rămân copiii singuri, într-o tăcere  apăsătoare.  Cel mic, abia învăţat să meargă de-a buşilea stă să plângă. Fetiţa, răsuflă greu și încearcă să-l potolească.

-Lasă Titi, bine c-a plecat. Auzi, să facem noi ce vrea baba asta, nu-i e rusine, d’acului ea de babă urâtă. Mai bine ca a plecat, să se ducă acas’ la ea, să n-o mai văd. Ţie ţi-e frică?

Cel mic dă încet din cap, curajos, dar bărbia îi tremură şi ochii îi joacă în lacrimi când privește întunericul de afară prin geamul uşii, aşteptându-se să apară de acolo cine ştie ce monstru care să-i mănânce.

-Taci, că mie nu-mi e frică. Ce dacă e noapte? Nu vine peste noi, e uşa închisă. Auzi, da tu crezi că o s-o mănânce câinii pe babă? Da’ las’ c-aşa-i trebuie. Ce caută acasă la noi? Nu poate să stea acolo la casa ei? Nu plânge, că nu o mănâncă, știu eu, câinii nu mănâncă oameni, mănâncă doar pisici.

Băiatul plânge acum de-a binelea, cu suspine înfundate şi lacrimile înnodate în barbă. Parcă şi zgâtia de fată s-a muiat, dacă fioroșii ăia de câini mănâncă şi femei bătrâne? Se plimbă nehotărâtă şi îngândurată de la un capăt la altul al camerei. O urăște pe baba asta, îi e silă de ea şi parcă nu ar vrea s-o mai vadă niciodată, dar nici s-o mănânce câinii nu vrea. O s-o găsească mâine oamenii pe drum făcută bucăţi, plină de sânge şi toți vor fi supărați pe ea că a dat-o afară din casă, n-o să creadă nimeni că baba e de vină și nici nu poate spune că Titi a gonit-o, el nici nu știe să vorbească. Uh, dacă moare baba, ea ce face?

-Lasă Titi că mă duc eu după ea. Stai cuminte acolo, că acum vin.

Titi urlă şi mai tare, speriat de perspectiva singurătății în camera luminată slab doar de o lampă cu gaz cu sticla afumată. Fata vorbeşte mai mult cu ea, îşi face curaj să iasă în noaptea de afară, să caute baba izgonită. Deschide uşa uşor, scoate capul, îl trage înapoi, îl scoate iar, scoate și un picior, vede că nu pățește nimic şi iese pe scară. Strigă: – „Baaabooo!” – nici un răspuns. Păşeşte şovăit pe prima treaptă, apoi coboară încă una și privește peste umăr în curte. E o noapte senină, cu lună plină, curtea şi uliţa sunt luminate ca ziua. În depărtare se aude o ceartă de câini. S-au încăierat printre uluci și acum latră toți ca apucați de streche. Ulița-i pustie, nici urmă de babă. „Să vezi că pe baba asta chiar au mâncat-o câinii!”  îşi spune în gând fata şi bărbia îi tremură. O strigă de mai multe ori, abia şoptit: ”Baaaaaaboooo!” Nici un răspuns. Toată supărarea se topește și lasă loc unei spaime mai mare ca ea. „Ce fac acum?”, se întreabă necăjită și se întoarce cu umerii căzuţi la fratele ce mai are puțin și leșină de atâta urlat. Când intră pe uşă, ochii lui mari şi căprui o privesc cu o rază de speranţă.

-Nu am găsit-o, rostește repede, mai mult pentru a se încuraja singură, decât pentru copilul care nu înțelege decât că baba nu mai este de găsit. Stai liniştit, să nu mai plângi, sigur a ajuns acasă la ea. Câinii urlă depaartee, adaugă și icnește când urcă cu greu în patul înalt.Vorbește și plânge, toată tăria și hotărârea i se topiseră afară, la lumina lunii, în lătratul câinilor. Doi copii necăjiţi şi singuri plâng acum unul în braţele celuilalt, de mila unei babe dispărute în miez de noapte.

De după colt, inima babei se înmoaie de atâta durere. Deschide uşa şi intră cu pas ușor în casă.

-Of, babo, bine că ai venit! sare fata s-o întâmpine. Titi credea că te-au mâncat câinii.

-Nu m-au mâncat, maică, mi-a fost teamă când i-am văzut că-mi ies în cale şi m-am întors din drum.

-Bine ai făcut. Lasă, culcă-te la noi în noaptea asta, te duci mâine acasă. Stai aici că te duce tata acasă. Pe el nu-l mănâncă nimeni.

-Bine, dacă zici tu, rămân. Dar trebuie să vă culcaţi, că se supără mă-ta.

Împăcaţi, cu lacrimile uscate pe obraji şi nasurile şterse, copiii adorm. Baba îi privește cu drag și se întinde pe două scaune la picioarele lor. Oftează adânc și rămâne să le vegheze somnul. Fata râde cu poftă, semn că în somn nici o urmă de supărare nu are ce căuta, băiatul își suge degetul cu ochii închiși. Afară cântă cocoșii de miezul nopții și-o cucuvea își strigă numele în dudul de la poartă. ”Pe capul tău să fie, pocitanie! Să-mi lași copiii în pace.”